Probabil ați auzit prea des în ultima vreme cuvintele pandemie, război, invazie, moarte. E un nou cântec de leagăn al oamenilor mari, al copiilor și al tinerilor. Nu degeaba, căci problemele sunt grave. Într-o zi de februarie 2020 auzeam la știri că e pandemie în China și făceam cu toții haz pe tema asta. Chiar și eu îmi pusesem noua parolă la telefon ChinaFlu, ca să nu o uit, iar o lună mai târziu eram cu toții trimiși acasă. Într-o altă zi de februarie, de data asta 2022, ne trezim cu zeci de notificări pe telefon și cu rude prin casă discutând despre invazie, în timp ce noi, singura invazie pe care o știam, era când luam cu asalt mall-urile. Acum aflăm că banii, sau mai bine zis, lipsa lor, amenință să dea peste cap lumea „așa cum o cunoșteam”, uitând că deja lumea pe care pretindem că o cunoșteam atât de bine s-a schimbat deja de câteva ori de când ne-am născut.
Dacă ar fi ceva de învățat din crizele din ultima perioadă, este faptul că un cont se poate umple și se poate goli cu aceeași ușurință, dar că posibilitatea de a ajuta o ființă este inepuizabilă. Cu toate astea, de cele mai multe ori ne gândim că dacă am avea bani, i-am putea face pe toți fericiți. Dar cum am putea face pe cineva fericit, când se vorbește doar despre pandemie, război, invazie, moarte?
Oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când și-au dat seama că nu sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste pentru că îi simțim foarte puternic lipsa. Și asta nu de când cu pandemia și războiul. Tânărul contemporan ascultă Lady Gaga și Rihanna în metrou cu gluga pe cap, piese descărcate în telefon, cu versuri legate de emoții și sentimente, cuvântul război ne trimite cu gândul la ceva antic și de demult, iar pandemia ne aduce aminte de Evul Mediu, deci nimic ce ar trebui să aibă de-a face cu lumea din care facem parte. Colegul e ateu, vecina de la etajul II e în depresie, iar fratele plânge după o fată care nu-i mai răspunde de 3 ore la mesaje.
Emoții. Emoții de secol XXI, într-o lume în care istoria se repetă, în același fel, dar cu alte personaje, de data aceasta noi fiind acelea. A fost frumos în anii căderii comunismului când Francis Fukuyama spunea că se termină istoria și că nu vor mai fi războaie. Istorie, te adresezi unor suflete pentru care este o dramă că nu mai au la magazin smoothie de rodie, nu unor suflete care merg cu flori la război ca în timpul Marelui Război. Nu uita că suntem născuți în epoca internetului, că am parcurs epoca lui political correctness și că ne-am educat îndelung toleranța (indiferența) față de apucăturile celor de lângă noi. Nu trăim în Valahia lui Mihai Viteazul, ci într-un oraș multicultural în care a fi român, rus, ucrainean sau chinez era, până mai ieri, cam același lucru.
Doru Nicolae Grădinaru 