Doru-Nicolae Grădinaru

Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat declanșarea unui conflict nemaiîntâlnit până la acel moment în lume, denumit Războiul Rece. Acest conflict s-a diferențiat de toate conflictele existente până atunci pe suprafața pământului. Un conflict care s-a remarcat prin înarmarea excesivă a celor două mari puteri, înarmare care, în loc să pregătească un nou război, a asigurat pacea. Se formează astfel două axe:

1. est-vest, reprezentată de Uniunea Sovietică și sateliții săi cu suveranitate limitată pe de-o parte, Statele Unite ale Americii și aliații săi care aveau nevoie indispensabilă de protecția Statelor Unite, aceasta formând o umbrelă de securitate
2. nord-sud, și anume țările dezvoltate, respectiv țările în curs de dezvoltare.

Alianța este principala soluție de rezervă după ce planurile americane pentru perioada postbelică au eșuat, reorganizarea lumii în jurul Organizației Națiunilor Unite fiind obstrucționată de Uniunea Sovietică[1]. În urma Blocadei Berlinului și a loviturii de la Praga, ia naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Deși se invocau baze democratice, această alianță a fost formată strict cu scopul de a se apăra, acest lucru fiind demonstrat de aderarea Portugaliei la alianță, deși nu era un stat democratic la momentul respectiv. În replică, în 1955, la propunerile lui Nichita Hrușciov, se semnează Tratatul de la Varșovia, ce regrupa statele satelit ale Uniunii Sovietice, scopul principal al acestuia fiind, de fapt, justificarea continuării prezenței trupelor sovietice pe teritoriul statelor sovietizate.

Orice doctrină politică este condiționată de societatea în care se dorește a fi implementată. Așadar, reprezintă un sistem de credințe concretizate sub aspectul unor idei care sunt corelate cu anumite interese ale grupului social căruia i se adresează, contribuind în acest fel la realizarea conștiinței politice[2]. În perioada interbelică a apărut o nouă formă de organizare social-politică numită totalitarism. Acesta a cunoscut forme diverse: bolșevismul în Rusia (1917), fascismul în Italia (1922) și nazismul/național-socialismul în Germania(1933).

Evenimentele care au favorizat instaurarea regimului bolșevic in Rusia sunt reprezentative in ansamblu pentru fenomenologia caracteristica implementării regimurilor de tip totalitar: schimbarea fiind generata de starea de nemulțumire profunda din rândul populației in ceea ce privește orânduirea politica existenta. Instaurarea regimurilor totalitare in Europa a fost astfel favorizata de situația de la sfârșitul Primului Război Mondial.

In cazul Rusiei ostilitatea fata de regimul țarist a fost determinata de consecințele nefaste, din rândul populației, datorate efortului prelungit de război: “pământul a rămas necultivat”, “orașele au suferit de foame”[3]. Aceasta realitatea sociala își are rădăcinile in nivelul insuficient de dezvoltare din anul 1914 care nu corespunde cu nevoile pe care le implica un război industrial de lunga durata. In acest context Nicolae al II-lea a abdicat iar puterea a fost preluata de un Guvern provizoriu- Comitetul Executiv al Dumei [4].

Tezele din aprilie lansate de către Lenin, șeful aripii revoluționare al Partidului Muncitoresc Social-Democrat, se pretează pe revendicările principale ale poporului rus: semănarea imediata a păcii, trecerea pământului moșierilor in folosința țăranilor, dreptul popoarelor la autodeterminare pana la despărțirea de statul rus[5]. Acest lucru a permis ascensiunea rapida a Partidului Bolșevic încununată cu acapararea puterii de către comuniștii radicali printr-o lovitura de stat organizata la 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917. Una din primele masuri adoptata  de noul regim a fost ieșirea Rusiei din război prin semnarea păcii separate de la Brest Litovsk, ceea ce a eliminat principala construcție generala la nivel cognitiv, care clasa războiul drept principalul vinovat pentru starea economica precare[6].

In plan ideologic influenta ideilor lui Karl Marx si Frederich Hegel se regăsește in mod covârșitor in modelul de stat socialist impus de noile realități politice din Rusia. Un prim element fundamental pentru absolutizarea întregii sfere a puterii politice li constituie afirmarea existentei unei lupte permanente intre clase, care trebuie reprimata pentru a ajunge la egalitate sociala. Pe acest palier întreaga istorie o omenirii este perceputa drept rezultatul unei confruntări intre asupriți si asupritori, in calitate de reprezentanți ai unei clase sociale: “istoria tuturor societăților de pana azi este istoria luptelor de clasa”[7], in contrapondere conceptul războiului dintre națiuni este negat. In aceasta construcție interesul clasei dominante a unei națiuni primează, fiind transformat in cauza războaielor naționale.

Doctrina politica conturata in jurul intereselor de clasa este alimentata prin amplificarea modurilor de asuprire in condițiile specifice societății moderne, care astfel a contribuit la susținerea antagonismelor de clasa. Scindarea societății in doua clase conturate antitetic-burghezia, proprietarii mijloacelor de producție si proletariatul, muncitori salariați ce își vând forța de munca- devine o emblema pentru societatea comunista. Dezvoltarea capitalismului a condus la eliminarea celorlalte clase, la care se adaugă creșterea sărăciei in rândul proletariatului, fapt ce a obligat proletariatul sa se revolte. Aceasta revolta sociala are scopul declarat de a favoriza  realizarea unei societăți fără clase, in condițiile existentei unei singure categorii sociale.

Interesul unei clase este cel care favorizează puterea sau prosperitatea ei, ceea ce induce procesul de determinare dintre clase: “putem cumpăra un grad mai înalt de libertate numai cu prețul înrobirii altor oameni, al scindării omenirii in clase”[8]. Așadar conform teorie marxiste libertatea poate fi obținuta doar prin subjugarea altor oameni, coborați astfel la statutul de sclavi. In acest mecanism asupritorii trebuie sa lupte pentru a-și menține libertatea ceea ce ii condiționează sa se raporteze in permanenta la situația lor de clasa. Aceasta rețea sociala este definita de către Marx ca fiind cea care creează conștiința umana: “nu cunoștința oamenilor le determina existenta ci, dimpotrivă, existenta lor sociala le determina conștiința.”[9].

Relațiile antagonice in care clasele sunt obligate sa se implice, fiind așadar independente de voința individului, formează conform teoriei marxiste structura economica a societății- “un uriaș amalgam in care cetățenii sunt prinși si striviți”[10]. Acest sistem social ii deposedează pe indivizi de posibilitatea de a acționa deoarece nu funcționează după coordonate raționale astfel ca nu putem impune sistemului social interesele noastre: dimpotrivă sistemul social determina acțiunile dominatorului si ale dominatului si modul lor de gândire. Odată aduse in lumina aceste elemente caracteristice, decurge necesitatea schimbării de tip revoluționar pe a cărei coordonate este formulata ideologia marxista.

Clasa muncitoare este susținuta de către comuniști pentru a se afirma în fiecare stat în care orânduirea socială și politică existentă subjuga interesele acesteia. In acest scop “comuniștii sprijină pretutindeni orice mișcare revoluționară” care contribuie la sporirea forței clasei proletare prin solidaritate. Revoluția este ideea centrala folosita drept mecanism de implementare a ideologiei comuniste, in vederea reformării societății. Multiplicarea proletarilor datorita conștiinței de clasa in afara granițelor își regăsește impulsul in indemnul Partidului Comunist din Rusia, “Proletari din toate tarile, uniți-va!”[11]. Aceasta acțiune va permite “ridicarea proletariatului la rangul de clasa dominanta”[12] și desființarea burgheziei, identificata drept principalul dușman a egalității sociale. Așadar comuniștii susțin interesele proletariatului din toate tarile, independente de naționalitate. Totodată Marx susține ca adevărata cauza a  împărțirii sociale in clase antagoniste este proprietatea privata iar din acest motiv ea trebuie desființata.

Pentru a se autodefini, marxismul realizează o expunere critică a concepțiilor socialiste, catalogate drept rivale: socialismul reacționar, socialismul conservator si socialismul critica utopic; acestea fiind încadrate ca antirevoluționare. Scopul acestui demers este legitimarea monopolului asupra mișcării revoluționare. In practica acest lucru s-a realizat prin redactarea celor “21 de condiții” ale Cominternului, care însemnau “de facto” subordonarea tuturor Partidelor Comuniste[13].

Proletariatul are misiunea istorica de a îngropa capitalismul, însă acest lucru va fi posibil doar in tarile cele mai dezvoltate prin adoptarea unor masuri[14]. La sfârșitul secolului al XIX-lea Vladimir I. Lenin a susținut ca este posibila instaurarea comunismului si într-o tara săraca cu condiția existentei unui puternic partid comunist. In statele neindustrializate, precum cele din Asia, Partidul Comunist trebuie sa colaboreze cu forțele naționaliste locale pentru a realiza o revoluție a muncitorilor.

Ideologia comunistă, asemeni tuturor ideologiilor totalitare își propune eliberarea individului de el însuși si crearea unui om nou care sa se potrivească cu ideea despre stat dezirabila si din acest motiv impusa de către ansamblu de guvernare. Din aceasta perspectiva supremația statului asupra societăți asigura libertatea individului. Revoluția trebuie sa conducă la dispariția ideilor si implicit a “adevărurilor eterne, ca libertate, egalitate”, deoarece ideile preponderente într-o epoca istorica au fost întotdeauna “ideile clasei dominante”[15]. Astfel că marxismul neaga istoria deși o folosește, “contrazice toata dezvoltarea istorica de pana acum”[16].

Instrumentul fundamental ce a stat la baza implementării demersului ideologic a fost partidul unic -Partidul Comunist al Uniunii Sovietice- considerat vârful de lance a întregii mișcări muncitorești. Existenta unui partid unic a permis concentrarea controlului asupra mijloacelor de persuasiune (propaganda realizata si prin educație) si de coerciție. Așadar s-a produs o reformare a statului pentru a deține controlul asupra acestor modalități de impunere a ideologiei, dar si o reformare a societății prin aplicarea adevărului unic, la nivel individual si cotidian. Partidul Comunist din Uniunea Sovietica a luat inițiativa formarii Internaționalei a III-a Comunista, cu sediul la Moscova, care reunea toate Partidele Comuniste la nivel global[17]. Comintern-ul se transforma intr-un instrument al politicii externe sovietice.

De impunerea unei ideologii se leagă strâns și realizarea unei propagande menită să ușureze calea de ascensiune a liderului, în perspectiva obținerii unor implementări cât mai durabile, în rândul maselor, a ideilor promovate de Partidul Comunist. In același scop au fost construite si o serie de mituri fondatoare, folosite ca motivații ale propagandei politice.

Un exemplu relevant care ilustrează aplicarea credințelor în practica politică și totodată determinarea și angajamentul pentru cauza anticipata este dat de modul in care s-a impus marxism-leninismul si apoi stalinismul in Uniunea Sovietica.

[1]M.Vaisse, Dicționar de relații internaționale. Secolul XX, editura Polirom,București, 2008, p.16.

[2]Mihail Simion, Filozofie politica,  Ed. Universitara Craiova, Craiova, 2003,  p. 167

[3]Richard Overy, Istoria lumii, Ed. Lider, București, 2011,  p. 273

[4]Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. 5, Institutul European, 1998,  p.15

[5]Ibidem, p.16

[6]Richard Overy, op.cit., p. 274

[7]Karl Marx, Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist, Ed. Nemira, București, 1998, p.38

[8]K.R.Popper, Societatea deschisa si dușmanii ei, vol II: Epoca Marilor profeții: Hegel si Marx, Humanitas, București, 2011, p.147

[9]Ibidem, p.146

[10]Ibidem, p.148

[11]Karl Marx, Friedrich Engels, op.cit., p.45

[12]Ibidem, p.31

[13]Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p.21

[14]Ibidem, p.31

[15]Ibidem, p.30

[16]Ibidem, p. 31

[17]Serge Berstein, Pierre Milza, op.cit,  p.17