Elita politică românească și revoluțiile de la 1848 – integrarea în contextul european

Valul revoluționar din 1848 începe la Paris unde cererea de drepturi și libertăți au dus până la căderea lui Ludovic Filip de Orleans și la proclamarea Republicii. Ulterior, mișcările revoluționare se extind și la Viena, Budapesta, dar și în statele germane. Tot la Paris remarcăm și o prezență românească, Nicolae Bălcescu convocând o întâlnire ce avea ca scop schițarea unui program de revendicări ce urma să declanșeze simultan o revoluție, atât în Țara Românească, cât și în Moldova.[1]

Cu toate că în Moldova mișcările revoluționare au început separat față de cele din Țara Românească, ideile proiectului de creare a unui stat pan-românesc nu sunt anulate, ba chiar sunt susținute atât de revoluționarii moldoveni, cât și de cei din Transilvania. Intelectualitatea de la 1848 a reușit să vadă în țările occidentale un sistem politic demn de aplicat în spațiul românesc, fiind totodată conștienți de diferențele foarte mari dintre Europa Occidentală și principate, acest fapt îndemnându-i și mai mult la o mișcare radicală și la dorința de a înfăptui reforme imediate.

În afară de intelectualitate, sentimentul revoluționar reușise să cuprindă toate clasele sociale din principate. Boierimea nu era mulțumită de conducerea arbitrară a domnitorilor, dorind participarea mai profundă la actele guvernării, clasa de mijloc era nemulțumită de taxele mari plătite și dorind și ea putere politică, în timp ce țărănimea era din ce în ce mai nemulțumită de îndatoririle și obligațiile față de moșieri.[2]

Întrucât cele trei mișcări revoluționare au avut un caracter unitar prin programe, mulți istorici le consideră ca fiind o singură revoluție ce avea scopuri comune: realizarea unui stat românesc unitar, acordarea diverselor drepturi și libertăți democratice, independența față de puterile străine, etc. Spre deosebire de caracterul moderat deținut de revoluția din Moldova, revoluția din Țara Românească s-a remarcat prin ample mișcări care au durat trei luni ce a determinat necesitatea intervenției armate străine pentru înăbușirea sa.

În Țara Românească avem de-a face cu o revoluție a boierilor intelectuali de orientare liberală. În luna martie a anului 1848, personalități precum C. A. Rosetti și Ion Ghica realizează un comitet revoluționar ce pregătea o revoluție armată. Punctul de plecare al revoluției din Țara Românească a fost reprezentat de citirea, la 9 iunie 1848, la Islaz, de către Ion Heliade Rădulescu, a proclamației ce conținea programul revoluției. Proclamația se baza pe două elemente răspândite în gândirea politică a vremii, chiar din secolul al XVIII-lea, conform cărora apartenența la națiunea română ținea strict de etnia individuală, și nu de statutul social al fiecăruia, iar Țara Românească beneficia, printr-un tratat internațional, de păstrarea suveranității și independenței. [3]

Din punct de vedere al politicii externe, revoluționarii doreau respectarea tratatelor cu Imperiul Otoman, însă doreau renunțarea la protectoratul rusesc și la guvernarea prin cadrul Regulamentelor Organice.

Pe plan intern, se promova egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, votul universal, libertatea presei, cuvântului și întrunirilor, învățământ gratuit și egal pentru toți cetățenii, desființarea rangurilor și titlurilor nobiliare, alegerea liberă a domnitorilor pe o perioadă limitată la 5 ani pe baza votului universal.[4]

Remarcăm, prin aceasta, promovarea de către revoluționarii români a valorilor liberale europene, prin creșterea rolului cetățenilor în chestiunile de ordin public, prin înființarea unor instituții sau reformarea celor deja existente încât să fie mai adecvate unui popor liber ce beneficia de drepturi și libertăți individuale. Mai putem remarca și inspirația revoluționarilor români în ideile întâlnite în Occident, dar și existența în prealabil a acestor idei în spațiul românesc încă din timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu.

Revoluționarilor aflați în Țara Românească li s-au alăturat și cei veniți de la Paris, printre care îi amintim pe Nicolae Bălcescu, frații Dumitru și Ion Brătianu, frații Golescu, ce se vor reuni într-un Comitet Revoluționar în cadrul căruia se va propune declanșarea revoluției în data de 11 aprilie, adică în ziua de Paști, motivul coincidenței între cele două evenimente fiind evidențierea caracterului pașnic al manifestației[5]

În contextul declanșării Adunării de la Blaj, remarcăm politica de izolare a Țării Românești abordată de către domnitorul Gheorghe Bibescu prin paza mai atentă a granițelor, interzicerea circulației ziarelor ce veneau de la Brașov, ba chiar autoritățile române de la București au refuzat eliberarea unui pașaport cu drept de trecere în Transilvania pe numele lui Nicolae Bălcescu. Între timp, Ion Ghica și Nicolae Bălcescu ofereau recomandări revoluționarilor români din Transilvania referitor la parcursul revoluției, la colaborarea cu maghiarii în schimbul recunoașterii națiunii române și a oferirii de libertăți și drepturi cetățenești românilor. [6]

Începutul revoluției de la 1848 din Țara Românească a fost dat la data de 11 iunie în București, când străzile erau pline de oameni și copii ale Proclamației de la Islaz. Ceea ce este și mai surprinzător este comportamentul domnitorului Gheorghe Bibescu care, spre deosebire de omologul său moldovean, acesta nu va recurge la represiune, ci va semna Proclamația de la Islaz ce va servi drept constituție pentru următoarele luni, însă după două zile va abdica și se va retrage la Brașov, puterea fiind preluată de tinerii revoluționari care vor forma un guvern provizoriu. [7]

Noul guvern provizoriu va încerca reformarea țării prin crearea de instituții noi, a unei armate naționale sub conducerea generalului Gheorghe Magheru, a încercat abordarea problemei agrare, fără reușite atât din cauza divergențelor dintre conservatori și liberali, dar și din cauza pericolului ca o reformă agrară să nu ducă țara într-o catastrofă economică, a încercat organizarea unor alegeri libere în urma cărora să se realizeze o adunare constituantă ce avea să redacteze un nou text cu caracter constituțional ce avea să înlocuiască Regulamentul Organic. Intervenția militară străină va pune capăt însă acestor tentative de creare a unei noi legi fundamentale pentru Țara Românească. [8]

Remarcând pericolul unei invazii rusești, guvernul provizoriu a încercat să obțină sprijin francez și englez, fără niciun rezultat însă, armatele rusească și otomană vor ocupa Țara Românească și o vor delimita în două zone de ocupație, inclusiv Bucureștiul fiind împărțit în două. Ocupația militară străină avea să dureze până la semnarea convenției de la Balta Liman din 1849. [9]

Revoluția din Țara Românească avea să fie cea cu caracterul cel mai radical dintre cele trei mișcări revoluționare manifestate în spațiul românesc. Dacă cea din Moldova avea să fie înăbușită înainte de începerea propriu-zisă, limitându-se doar la niște proclamații, cea din Transilvania transformându-se în luptă contra dominației maghiare, cea din Țara Românească avea să fie singura revoluție veritabilă ce s-a concretizat prin abdicarea domnitorului și constituirea unui nou guvern revoluționar, elementele cele mai caracteristice unei revoluții veritabile, cu toate că acestea au fost spulberate odată cu intervenția și ocupația străină.

Cu toate că situația politică a regiunilor românești populate de români în care s-au manifestat revoluțiile de la 1848 au generat o evoluție distinctă, remarcăm existența mai multor elemente comune ale mișcărilor revoluționare din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Primul element comun pe care îl putem remarca este chiar participarea diverselor personalități la mai multe momente revoluționare. Spre exemplificare amintim participarea revoluționarilor moldoveni exilați, precum Mihail Kogălniceanu, la evenimentele de la Cernăuți sau la cele de la Blaj, sau încercarea lui Nicolae Bălcescu de a participa la revoluția din Transilvania și respingerea dreptului de a trece granița de către guvernul condus de Bibescu, ulterior încercarea lui Bălcescu de a reconcilia taberele română și maghiară, conduse de Avram Iancu și respectiv Lajos Kossuth în scopul salvării mișcării revoluționare românești ce risca să cadă pradă eșecului.

Un alt element foarte important ce îi fac pe mulți istorici să considere mișcările revoluționare din regiunile românești ca fiind, de fapt, una singură, este dat de similitudinea pe care o regăsim în cadrul programelor realizate în contextul momentului 1848. Deși situația românilor era diferită, aceștia cereau în toate regiunile românești o reprezentare în cadrul legislativ al statului, libertate individuală, libertatea tiparului, etc.

De remarcat este caracterul Petițiunii Naționale de la Blaj. Remarcăm aici că, toate cele 16 puncte ale petițiunii încep cu aceeași formulare, și anume în numele propriu de „Națiunea română”. Remarcăm aici dorința poporului român de a se simți recunoscut în cadrul Imperiului Habsburgic sau a unei posibile Ungarii Mari ce se prefigura la momentul revoluției din 1848.

Așadar, putem considera mișcările revoluționare de la 1848 din spațiul românesc ca făcând parte dintr-o singură revoluție, iar caracterul distinct al manifestațiilor fiind dat doar de natura politică în care se aflau principatele române la momentul 1848, statut care a generat însăși revoluția, elita românească fiind revoltată față de protectoratul rusesc în mod special, dar și de intențiile Ungariei de a integra în granițele sale Transilvania.

Remarcăm și o atitudine a revoluționarilor diferită față de puterile ce dominau politicul statelor românești, astfel, dacă în Moldova și în Țara Românească revoluționarii preferau păstrarea relațiilor cu Imperiul Otoman și doreau îndepărtarea protectoratului rusesc, în Transilvania avem de-a face cu preferarea influenței habsburgice în detrimentul celei maghiare. Observăm astfel cum elita politică a încercat apropierea de un anumit pol de putere în vederea obținerii cerințelor pe care le-au enunțat în jurul momentului 1848.

[1]Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774-1848, editura fundației România de Mâine, București, 2005, p.171.

[2]Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria Românilor, editura Corint Educațional, București, 2014, p. 299.

[3]Idem, p.300.

[4]Idem.

[5]Nicolae Isar, op.cit., p. 180.

[6]Idem.

[7]Ion Bulei, Brave histoire de la Roumanie, Editura Meronia, București, 2013, pp. 100-101.

[8]Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, op.cit., p.301.

[9]Idem.