Consolidarea puterii monarhice în Europa medievală

Până în secolul al XIV-lea avem de-a face în Europa cu un sistem feudal, sistem care va fi înlocuit treptat de monarhii centralizare absolutiste, acestea afirmându-se puternic între secolele XV și XVII. Cauzele centralizării sunt multiple, dintre acestea amintim nevoia de unificare a resurselor militare, realizarea de alianțe prin căsătorie. Așadar, monarhia modernă nu apare sub o anumită doctrină sau ideologie, cum a fost în cazul regimurilor totalitare ale secolului XX, ci ca o necesitate de centralizare a forțelor statului, reprezentând, în primul rând, o transformare a reprezentărilor politice. Desigur, a existat o oarecare dificultate în apariția statului modern, deoarece coagularea nu s-a făcut în jurul ideii de națiune. Totodată, puterea era legitimată, cel mai adesea, prin credințele religioase care atestau o legătura între monarh și Divinitate. 

Bineînțeles că statul modern nu a apărut ca o construcție deja schițată și pusă de pe hârtie în practică. Au existat diverse etape, de la legitimitatea divină la apariția ideilor lui Machiavelli care fundamentează ideea de putere rațională, separată de morală și de religie, dar și apariția ideii de suveranitate a lui Jean Bodin.

În același timp, ruptura dintre stat și Biserică nu a reprezentat o răzvrătire a statelor împotriva papalității, ci a avut cauze inclusiv în cadrul Bisericii. Papalitatea însăși avea probleme din cauza dorinței tot mai puternice de autoritate papală, de extindere a influenței asupra întregii creștinătăți. La aceasta se adaugă și rivalitatea grupurilor de la Roma care vor duce la Marea Schismă Apuseană. 

Juriștii lui Filip cel Frumos (1285-1314) vor încerca să facă din ideea de rex imperator in regno suo argumentul fundamental al Coroanei Franceze. Surprinzător este că papalitatea susține această idee pe tot parcursul secolului al XII-lea. Consolidarea puterii regale a fost puternic influențată și de dorința unionistă deținută de Franța, Spania sau Anglia, care se confruntaseră anterior cu o fărâmițare teritorială, determinată de sistemul feudo-vasalic al secolelor IX-XI, fapt care reprezenta o pierdere parțială a puterii care îl împiedica pe suveran să-și exercite o tutelă directă.

Procesul de consolidare a puterii regale va fi destul de lung și anevoios, finalizându-se total abia în secolul al XVII-lea. Autoritatea consolidată de către seniorii feudali apărută în secolul al X-lea, dezvoltată ulterior preponderent cu puterea militară care influența întreaga politică, a făcut ca procesul să fie de mai lungă durată. 

Istoria medievală este caracterizată prin acest proces de monopolizare a puterii, generat de războaiele care îi determinau pe cei mai puternici să-și elimine adversarii, extinzându-și astfel autoritatea peste teritorii mai vaste. Totuși, acest proces nu a avut același succes în toată Europa. În Sfântul Imperiu Roman Germanic și în nordul Italiei, ieșirea din feudalitate nu a reprezentat și construirea unui centru de putere. 

Imperialismul universal de inspirație romanică, dorit de diverse dinastii europene, nu a avut succes din motive ceva mai complexe, începând cu suprafața relativ mică de formare sau de creare a unui nucleu de pornire pentru un nou imperiu romanic, până la rezistența papală care dorea o putere exclusiv religioasă. 

Un prim pas referitor la apariția statului modern este reprezentat de distincția dintre coroană și rege. Practic, monarhia începe să fie văzută ca o instituție, dincolo de persoana pe care o reprezintă. Deși era prea devreme pentru formarea ideii de națiune, apare ideea de communitas regni– regatul văzut ca o comunitate. Încep să se folosească în Franța și Anglia termenii de corona – reprezentând simbolul regalității, evocându-se statul și interesele sale, precum și termenul de thronus – reprezentând locurile de guvernare.  Cu toate acestea, noțiunea de stat apare abia în secolul al XV-lea. În secolele XV-XVI, distincția între stat și Coroană începe să fie tot mai accentuată.

Ideea de stat vine după mai multe secole de instituționalizare a monarhiei și de naștere a ideii că statul trebuie să reziste indiferent de persoana regelui. Nașterea statului modern apare ca rezultat al unui proces de raționalizare, depersonalizare și sacralizare a puterii. Depersonalizarea puterii se poate observa și într-un cadru simbolistic. Apar ceremoniale regale, semne și embleme monarhice sau generalizarea unor convenții în anturajul regilor care asigură o permanență a gesturilor, a reprezentărilor și a simbolurilor regale. Totuși, depersonalizarea puterii nu este o simplă separare mentală între rege și coroană. Vor apărea treptat idei de delimitare a „bunurilor regelui” de „bunurile regatului”. Filip cel Frumos a fost primul care a stabilit o astfel de distincție, alocând ulterior anual o parte a bugetului pentru Coroană. 

Pentru a se pune bazele unei perpetuări a puterii pentru a nu mai exista permanent amenințarea luptelor pentru putere, se vor adopta câteva reguli fundamentale privitoare la regalitate, care vor fi înscrise în registrele juriștilor regali. Printre acestea se află și principiile de succesiune la tron, principii de la care niciun rege nu se putea deroga, principii apărute inițial în Franța și care prevedeau primogenitura. De asemenea, erau îndepărtate femeile și rudele acestora de la succesiuni.

De asemenea, regula „indisponibilității regale” era una dintre cele mai importante și prevedea neposedarea Coroanei ca ceva personal de către rege, ci reprezenta o îndatorire asumată, fiind interzise abdicarea și îndepărtarea de la tron al succesorului său legitim.

Regula de continuitate a coroanei împiedică perioadele de interregn și a apărut cu scopul de a nu destabiliza situația politică prin accederea la putere a unui monarh care nu avea drept de a rămâne la putere după terminarea perioadei de interregn. Începând cu Francisc I, apare celebra sintagmă „Regele a murit, trăiască regele!”. În 1566 apare regula de inalienabilitate a domeniului, conform căreia regele nu poate ceda liber domeniului regal. 

Avântul protestantismului reprezintă o nouă lovitură pentru papalitate. Spre deosebire de Schisma Ortodoxă din 1054, afirmarea protestantismului a generat nu doar conflicte religioase, ci și politice. Într-o Europă unde majoritatea monarhiilor își clădiseră autoritatea pe baza eliminării mișcărilor minoritare religioase, catolicismul devine o religie a regilor, deci implicit și a statelor. Reforma va afecta în special Europa nordică si centrală. Din punct de vedere politic, urmările apariției și dezvoltării reformei nu sunt uniforme la nivel european. Elveția va ajunge să-și mențină o unitate politică prin pacea de la Kappel din 1531, însă în Franța au loc cele mai grave tulburări. Începe astfel un război civil pe fond religios. Conflict a început în 1562, și se încearcă a fi stopat prin Edictul de la Amboise, un an mai târziu, însă conflictul va înceta în 1598 ca urmare a Edictului din Nantes. Au loc 8 războaie religioase, asasinări politice și masacre precum Noaptea Sfântului Bartolomeu din 1572 când sunt masacrați 30.000 de hughenoți. Pe fontul acestor evenimente, se va aplica principiul catolicizării regelui (1589). Astfel, Henric al IV-lea nu va putea urca pe tron decât după ce va fi obligat să abjure.

Declinul concepției feudale care se baza pe o privire a regalității sprijinite pe codul moralei și al cutumei va acompania dezvoltarea statului monarhic. Astfel, se raționalizează activitățile politice prin birocratizarea aparatului de stat și prin codificarea regulilor monarhice, încercându-se schițarea unui drept public laic. Birocratizarea este destul de lentă și apare în Franța, unde regele este nevoit, din cauza extinderii puterii la nivelul întregului regat, să dezvolte un aparat administrativ în domeniile aflate sub jurisdicția sa. Extinderea puterii îl va determina pe rege să creeze și instituții noi, care la început vor lua forma unor consilii sau curți, formate din marii feudali și marii învățați, care se vor reprezenta doar pe ei.

Începând cu secolul al XIV-lea, mitul persoanei regelui se perfecționează. Dacă în secolul al XIII-lea erau lăudate virtuțile creștine ale regelui, în secolul XIV apar referințe noi, moderne. Sunt reluate adesea valori antice, precum puterea, forța, rațiunea, înțelepciunea, prudența. 

De asemenea, începând cu secolul al XIV-lea, învățații aflați la curțile regale încep să se intereseze de viața în regat și de istoria acestuia și să selecteze evenimentele glorioase ale regilor anteriori. Edificarea statului rezultă din stabilizarea frontierelor regatelor. Regulile de întâietate încep să fie puse în discuție, îndeosebi după efectul războaiele între coroanele Franței și Angliei. 

Așadar, construirea monarhiei este însoțită la toate nivelurile de înmulțirea simbolurilor și ritualurilor ce pun în scenă puterea și maiestatea regelui. Deplasările regale prin regat devin tot mai elaborate, incluzând ceremonii care atestă o grandoare a monarhiei, totul fiind gândit pentru a arăta preeminența regelui asupra nobilimii feudale. 


Bibliografie:

LEWIS, Andrew, Le sang royal. La famille capétienne et l’État de France, Xe-XIVe siècle, Paris, Gallimard, 1986;

NAY, Oliver, Histoire des idées politiques, Armand Colin, 2016;

SENELLART, Michael, Artele guvernării. De la conceptul de “regimen” medieval la cel de guvernare, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1998;

VALENSISE, Marina, Le sacre du roi: stratégie symbolique et doctrine politique de la monarchie française, „Annales. Économies, Sociétés, Civilisations”, 3, 1986.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s