Doru-Nicolae Grădinaru

Revoluția franceză reprezintă punctul de cotitură al istoriei moderne Fără un precedent și efiind o tradiție pentru Franța, Revoluția franceză se încadrează totuși în șirul revoluționar format de Revoluția Glorioasă din Anglia, Revoluția Americană, și, mai puțin cunoscutele revoluții din Elveția, Țările de Jos sau Irlanda. Revoluția franceză s-a încadrat astfel într-un curent deja existent, format ca urmare a dezvoltării economiei capitaliste și relativ nou apăruta clasă burgheză care a devenit tot mai puternică față de aristocrația tradițională. Ceea ce o diferențiază de majoritatea revoluțiilor care vor contura epoca respectivă este caracterul violent al revoluției, dar și răspândirea la nivel european a ideilor conturate în timpul revoluției.

Asemănările dintre revoluția franceză și cea americană, nu doar în privința periodicității, ci mai ales pe plan filosofic, o parte din elite fiind prezente chiar la ambele revoluții, i-au făcut pe unii filosofi și istorici să considere cele doua revoluții ca pe o revoluție atlantică, de aici și rolul important avut de revoluția franceză. 

Pe lângă faptul că revoluția franceză a fost mai spectaculoasă datorită violențelor întâlnite caracteristice unui război civil, întâlnim în ambele state conturarea principiilor de revendicare a libertății, culminate și transpuse în documente, în cadrul Declarației de Independență din 1776, declarațiile drepturilor prezente la începutul constituțiilor statelor americane, dar și în Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789. 

Ideea de „revoluție atlantică”, criticată în anii `70 de partizanii marxiști, reprinde contur în analiza istoricilor precum Bailey Stone, Tim Blanning sau Annie Jourdan. Totuși, în ciuda elementelor comune ale celor două revoluții care ne determină să le considerăm ca una singură, nu trebuie uitat contextul istoric care a favorizat declanșarea revoluțiilor. Astfel, în viitoarele State Unite Americane vom avea de-a face cu o dorință bazată pe un drept deja recunoscut de către Anglia, și anume dreptul comunităților engleze de a fi reprezentate în Parlament. Revoluționarii au pornit acțiunile revoluționare considerând că Parlamentul englez nu le acordă drepturile elementare unei comunități engleze de oameni liberi. Revoluția franceză pornește însă diferit, monarhia franceză nerecunoscând dreptul reprezentării elitelor liberale în Parlament. Regele practic înțelesese să conserve sistemul rigid al celor trei clase, noua burghezime fiind lipsită de privilegiile pe care le dorea și neavând nici un drept politic. 

Pe lângă diferențele contextuale prezente în cadrul celor două revoluții, parlamentarii francezi și insurgenții americani se vor sprijini pe viziuni politice care nu vor coincide în întregime. Dacă George Washington și coloniștii americani se bazau pe ideile lui Montesquieu privind moderația puterii, dorind să implementeze organizarea federală, revoluționarii francezi îl vor avea la căpătâi pe J. J. Rousseau, dorind o societate egalitară, garantată prin noul contractul social, aflată într-un stat puternic și centralizat. 

O altă diferență interesantă este rolul națiunii în viitoarea organizare politică. În timp ce în America avem de-a face cu un stat nou apărut, nu vom avea o elită care să pună un accent semnificativ pe reprezentarea și implicarea populației în politică, în timp ce în Franța avem de-a face cu un nou regim care se dorește o renegare a celui vechi, așadar vom avea o proclamare a suveranității națiunii. Astfel, se vor pune bazele ideologice pentru democratizarea Europei în secolul ce va urma.

Revoluția ca ruptură istorică

Brusca prăbușire a Vechiului Regim nu va reprezenta momentul central de ieșire din feudalism, ci, mai degrabă, o ruptură istorică.

Alexis de Tocqueville în lucrarea sa „Vechiul Regim și Revoluția” va încerca să explice faptele care au pregătit revoluția. Acesta susține că Revoluția a fost rezultatul unei evoluții atât a sistemului politic francez, cât și s schimbării ideilor. Tocqueville fixează pe primă poziție încercarea seculară a monarhiei franceze de centralizare, centralizare care, pe lângă uniunea teritorială franceză, a determinat ca privilegiile feudale să fie tot mai mărunte și contestabile. Pe plan filosofic, Tocqueville consideră că elitele burgheze și-au dezvoltat concepții noi de revendicări sociale începând cu secolul al XVII-lea și vor duce la rândul lor la apariția unor revendicări de egalitate sporită. 

Desigur, alți istorici s-au axat pe problema economică a clasei de jos care s-a aliat cu burghezia împotriva aristocrației, iar alții s-au axat pe efectul amplificator al creșterii demografice. Un factor important al revoluției este reprezentat de atitudinile politice și alegerile ideologice adoptate în perioada post-revoluționară care fuseseră în funcție de oportunitățile momentului, susține Timothy Tackett. Astfel, raportul de forțe s-ar fi modificat chiar în interiorul Adunării.

De departe cel mai important aspect al revoluției franceze care o fac să fie considerată o revoluție atlantică și care o deosebește de revoluțiile engleză și americană este rolul crucial pe care l-a reprezentat aspirația către egalitate, revoluționarii francezi fiind totodată cei care au încercat să-și legitimeze cerințele într-o proclamație universală.

La momentul revoluției, viața politică franceză era diferită față de ce cunoaștem în prezent, în sensul că nu existau partide politice, existând doar grupuri neomogene și dominate de cele mai multe ori de cei mai buni oratori. Elitele revoluționare se găsesc astfel grupate în cadrul unor cluburi politice, precum cel al iacobinilor sau cel al cordelierilor. Astfel avem de-a face cu un peisaj politic foarte complex generat de existența diverselor facțiuni, migrări, sciziuni între 1789 și 1794.

Tocqueville încearcă să demonstreze faptul că un important specific al Revoluției franceze este întâlnirea celor două pasiuni care au animat spiritul francezilor în secolul al XVIII-lea: prima era reprezentată de „una dintre cele mai profunde și venind de mai de departe este ura violentă și de neatins a inegalității”[1], iar cealaltă de dorința de a fi nu doar egali, ci și liberi. Cele două vor se vor dezvolta în mentalul francez culminând la finalul secolului cu Revoluția. „Ele se animă una pe alta în urma contactului și aprind în același timp întregul suflet al Franței”[2]. Astfel, dorința de egalitate devine un factor care va diferenția revoluția franceză de celelalte revoluții, engleză sau americană, și explică în mare măsură voința revoluționarilor de a distruge societatea feudală și monarhia. „Ea se află la originea uneia dintre cele mai importante inovații ale Revoluției: proclamarea suveranității națiunii”[3].

Deși ideea conform căreia poporul reprezintă sursa puterii exista încă din secolul al XIII-lea, principalele idei ale revoluției franceze sunt reprezentate de opera politică a lui Jean-Jacques Rousseau, în special din Contractul social, rămasă până la momentul revoluționar în umbră, deși ideile lui Rousseau nu se regăsesc în totalitate în cadrul Revoluției, precum lipsa „predării personale” a drepturilor indivizilor spre un „ansamblu politic”.

Națiunea ca ființă colectivă

În 1789 asistăm la autoproclamarea ca „deputați ai națiunii” a reprezentanților stării a treia. Pentru această elită burgheză, poporul este lipsit de cumpătarea li pregătirea necesare în conducerea problemelor politice, însă sunt aceiași care vor proclama după câteva săptămâni egalitatea în drepturi și suveranitatea poporului. Această situație unică a fost posibilă în Franța pentru că, spre deosebire de Anglia unde elitele plebei au reușit treptat să ajungă în Camera Comunelor, în Franța burghezia a rămas exclusă jocului politic și ignorată de rege.

Consecințele loviturii de forță sunt mult mai spectaculoase decât se așteptau deputații, Adunarea Națională transformându-se într-un fel de adunare constituantă la 6 iulie, și votează abolirea privilegiilor și practic abolesc sistemul feudal, deși inițial scopul lor nu este răsturnarea monarhiei, ci doar instaurarea unui regim parlamentar de tip britanic. Concomitent, pentru a legitima și mai tare ruperea monarhiei de politică, proclamă egalitatea și abolirea drepturilor speciale ale nobilimii și clerului, și proclamă suveranitatea poporului și posibilitatea de a participa direct sau indirect la exercițiul puterii. Teoria dreptului divin este abolită! Așadar, revoluția franceză nu este doar una intelectuală, ci și una constituantă.

Națiunea suverană

În 1789, reflecțiile revoluționarilor se îndreaptă spre filosofia lui Jean Bodin, aflat deja în centrul reflecției juridice, și anume asupra suveranității. Susținând că originea puterii se află în interiorul poporului, deputații propun o viziune nouă. Bodin susținea că suveranitatea este asimilată de facto regelui, concepția revoluționară realizând o răsturnare a legitimității, considerând că suveranitatea se concentrează în interiorul populației. Până acum exclus, poporul devine astfel organismul decizional care se substituie regelui.

Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

În discursul secolelor XVII – XVIII se remarcă ideea că orice individ are drepturi pe care nicio autoritate nu le poate contesta. Ideea de a înscrie drepturile naturale într-o declarațiune este foarte des întâlnită în secolul al XVIII-lea. Obiectivele partizanilor acestor idei politice urmăresc transformarea acestor drepturi în legi pentru a fi recunoscute public.

Deși Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 nu a fost o premieră pentru umanitate, aceasta fiind precedată de alte declarații precum Magna Carta, Petition Of Rights sau Bill of Rights, ea reușește să fie totuși cea mai importantă prin răsunetul internațional, devenind un punct de referință pentru elitele europene aflate în căutarea separării de puterea autoritară a monarhilor. Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 are, pe lângă amploare, și alte elemente specifice care o disting de alte texte anterioare.

Pentru început, cei 1200 de deputați vor elabora un text cu o aplicare universală, refuzând să specifice ca destinație poporul francez, reușind astfel să provoace o mișcare generală de emancipare a popoarelor europene în secolul ce va urma. Apoi, cea mai mare inovație este reprezentată de legătura realizată între drepturile naturale și noile drepturi ale cetățeanului, asociindu-le două principii de organizare a puterii pentru a le proteja. Declarația este, de asemeni, primul text care sintetizează libertatea și egalitatea. În final, Declarația are un text scurt de șaptesprezece articole coerente și ușor de înțeles.

Cele patru drepturi inalienabile și organizarea poetică

Libertatea individuală „constă din a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia”[4]. Așadar legea este singura care poate îngrădi libertatea, și asta numai dacă libertatea unui individ a atins în vreun fel libertatea altuia. Din dreptul la libertate decurg totodată și drepturile derivate, libertatea de opinie, exprimare, circulație, etc.

Proprietatea apare ca fiind o condiție a libertății, iar singura sa limitare o reprezintă necesitatea comună. Securitatea este și aceasta o prelungire a libertății, constituind un drept natural, în măsura în care niciun cetățean nu trebuie să fie tulburat fizic, întrucât originea contractului între cetățean și puterea politică este bazată pe căutarea securității. Rezistența împotriva represiunii constituie ultima șansă acordata populației când guvernul pierde din vedere binele populației.

Un alt aspect original îl constituie nelimitarea Declarației doar la drepturile individuale, ci precizează că acestea pot fi protejate doar într-un sistem a cărui organizare politică împiedică cumulul de putere. Declarația afirmă că „Principiul oricărei suveranități rezidă, în mod esențial, în națiune. Niciun corp, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană din ea în mod expres”[5]. Declarația unește ordinea naturii umane și ordinea politică.

Impactul Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului

Declarația din 1789 constituie pentru francezi una dintre principalele surse de inspirație a republicanilor. Preambulul Constituției din 1848 reia drepturile individuale din 1789. Chiar dacă legile constituționale din 1875 nu fac referire la Declarație, preambulurile constituțiilor din 1946 și 1958 fac referire directă la Declarație.

La nivel extern, Declarația este reluată de elitele europene și latino-americane și inspiră formarea unor noi constituții precum cea belgiană, devenită ulterior model pentru alte state printre care și România. După cel de-al doilea război mondial, Declarația capătă o recunoaștere de către statele învingătoare. În 1948, 50 de state adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului, care are la bază Declarația. Totuși, dacă drepturile naturale sunt recunoscute ca fiind universale, drepturile civile rămân condiționate de cultura poetică și religioasă a fiecărui stat. La nivel european, Convenția europeană a drepturilor omului din 1950, recunoscută actualmente de toate țările europene, reia drepturile și libertățile clasice, a care se adaugă și drepturile cetățeanului.

Așadar, Revoluția franceză este un moment de cotitură pentru întreaga lume, și marchează atât abolirea regimului feudal, cât și modernizarea politicului și societății prin recunoașterea drepturilor omului la nivel universal. Aceste elemente fac din Revoluția franceză o adevărată revoluție atlantică, efectele sale fiind întâlnite în special în afara Franței.

[1]Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim și Revoluția

[2]Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim și Revoluția

[3]Nay Oliver, Istoria ideilor politice

[4]Art. 4 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

[5]Art. 3 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului