Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962

„Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962” de George Enache și Adrian Nicolae Petcu este împărțită în nouă capitol, care la rândul lor sunt împărțite în subcapitole. Autorii au apelat ca surse principale la Colecția „Biserica Ortodoxă în dosarele Securității”, dar și la istoriografia română. Așa cum se prezintă încă de la început, principala temă este reprezentată de lupta de „compromise, supraviețuire și rezistență” a Bisericii ortodoxe române între 1948-1964 sub patriarhul Justinian.

Conflictele dintre Biserică și stat au apărut încă din timpul lui Carol al-II-lea. Unii acuzau Biserica de corupție și de un nivel scăzut al dialogului politic, iar alții susțineau că ea trebuie să participe în viața politică. Mulți clerici s-au implicat în viața politică încă din anii 1930 intrând în Mișcarea Legionară, de acest lucru comuniștii folosindu-se mai târziu pentru a-i băga la pușcărie.

dd205c33ef6b4943d37de1349fd86bde-8477209-700_700.jpg

Din 1945, toate guvernele care au urmat păstrau și augmentau legile vechi privind relația dintre stat și Biserică. Comuniștii voiau să-i determine pe clericii să creadă că susțin cauza bisericii, însă de fapt comuniștii controlau și mai mult Biserica[1]. Partidul Comunist în 1945 accepta și credincioși și necredincioși, pentru a atrage Biserica și mai mult de partea lor. Aceștia susțineau că este respectată libertatea de credință, că recunosc rolul social pe care îl are Biserica. Gheorghe-Gheorghiu-Dej înainte de alegerile electorale din 1946 afirma că Biserica nu va fi separată de stat iar clerici își vor lua salariile în continuare. „Numitorul comun” dintre stat și Biserică a fost numit Petru Groza, inițiatorul „Frontului Plugarilor”. Acesta era fiu de preot și fost membru al Congresului National Bisericesc de la Sibiu. Groza s-a remarcat în timpul reformei agrare din 1945 pentru că nu a secularizat și pământurile bisericilor și mănăstirilor. În capul Ministerului Cultelor era de acum numit preotul Constantin Burducea, care mai târziu va înființa „Uniunea Preoților Democratici”. În schimb, tot în 1945 au fost arestați toți preoții considerați fasciști și duși în lagăre. Patriarhul Nicodim Munteanu a organizat un nou Sinod unde a manifestat contra arestărilor preoților ortodocși. În urma crizei regale din septembrie 1945, guvernul promitea eliberarea tuturor clericilor din lagăre și puși din nou în drepturi.

Comuniști au început din 1948 să controleze Biserica și mai mult. Membrii comuniști au adoptat și mai multe măsuri cu caracter antireligios și concepeau Biserica precum o instituție a societății. Prin noua lege de la 2 martie 1948, clericii trebuiau de acum să depună jurământ față de noul regim. Datorită faptului că toate cultele religioase trebuiau să depună jurământ față de noul regim, comuniști au întrerupt relațiile Bisericii Catolice cu Vaticanul[2]. Biserica Greco-Catolică a fost înglobată în BOR. Situația din Ministerului Cultelor s-a schimbat și mai mult din momentul adoptării instituției supraveghetorului, dar și a împuternicitului cultelor. Acest inspector era doar local pe București, transmitea și informa Secretariatul CC al PRM. Tot din anul 1948 se introduce și „dreptul de supraveghere și control, prin inspectorii de control atașați direcțiunii cultului ortodox”[3]. Acești inspectori trebuiau să raporteze rapoartele Securității. Relația inspectorului cu clericalii erau una foarte abuzivă. Patriarhul Justinian Marina a intrat în conflict cu ministrul cultelor, astfel încât își dorea să transmită această problemă la CC al PMR. „Împuterniciții”, inspectorii, pentru a-și ușura munca, apelau direct la episcopi și protopopi „pentru îndrumarea și antrenarea ierarhiei și prin ea a deservenților”. Din 1949 religia se scoate din învățământ. Arestările clericilor din anul 1950 s-au bazat pe arhivele fostei Siguranțe, dar și a unor clerici colaboratori cu Securitatea în urma unui șantaj.

Datorită faptului că patriarhul Nicodim Munteanu era deja bolnav trebuia să se aleagă un nou patriarh care să fie bine văzut în ochii comuniștilor. Justinian Marina l-a adăpostit pe Dej în momentul în care acesta a fugit din lagăr. De aceea a fost ales pe data de 24 mai 1948 Patriarh al României. În capitolul „Apostolatul social al Patriarhului Justinian Marina. Fundamente teologice” patriarhul descrie rolul pe care l-a avut Iisus Hristos pe pământ dar și care este rolul preoților pe pământ. Cu toate acestea, patriarhul descrie și care este poziția Bisericii în stat, ambele(Biserica și statul) „slujesc aceleași interese, cele ale poporului”. După instaurarea regimului democratic popular, patriarhul a susținut public că Biserica trebuie să participe împreună cu statul, ci nu lăsată deoparte. În 1956 a avut loc deschiderea cursurilor seminarelor monahale unde Justinian descria și insistența în crearea relațiilor dintre Biserică și stat. după 1957 au fost admise libertatea practicii cultului, propria organizare a cultelor, instaurarea egalității între acestea, reforma învățământului etc.

Patriarhul_Justinian.jpg

În ceea ce privește abolirea monarhiei, noua Constituție din 1948 și colectivizarea Justinian Marina a fost de acord. Ba mai mult, acesta a îndemnat preoții „să participe” la aceste colectivizări. Munca în viziunea patriarhului era una în conformitate cu Biblia, în care munca prin constituție era apărată, astfel poporul prosperând, iar fiecare om era mulțumit și fericit. Libertatea conștiinței și a religiei erau garantate prin constituție. Conducătorul bisericii române în ziua de Paști din 1962 felicita preoții pentru munca depusă pentru colectivizarea agriculturii. De asemenea, așa cum sunt menționate și în paginile următoare, clericilor le-au venit și misiunea de a predica pacea în lume.

Părintele Justinian a luptat cu comuniști împotriva arestărilor preoților. A depus numeroase dosare pentru a dovedii că acei slujitori ai Domnului erai nevinovați de absolut nimic. Pe de altă parte, comuniștii susțineau că toți cei arestați erau anti-republicani sau anti-semitism. De sub arestul securității au fost eliberați Bartolomeu Anania, Grigore Nicolau și mulți alții.

În timpul ocupației germane au existat emigranți politici români ai Mișcării Legionare, printre care și preoți. După 23 august 1944 s-a alcătuit „Guvernul național român de la Viena”. Aici la Viena se va refugia și mitropolitul Visarion Puiu care, la un moment dat, a fost propus ca prim-ministru al României. Acesta a fost propus ministru al cultelor, însă va refuza, dar va crea „Episcopia românilor din străinătate” ca propagandă împotriva bolșevicilor. După ce Germania va fi înfrântă, toți membrii „guvernului” român de la Viena vor fugii spre Italia. Visarion Puiu datorită faptului că nu putea accepta unele tradiții catolice a plecat în Elveția, iar după în Franța. Vaticanul l-a acuzat de „crimă de dezastrul al țării…punându-se în slujba hitlerismului”. Acesta a înaintat un memoriu autorităților române la 30 ianuarie 1947, în care justifica activitățile sale și respingerea acuzaților. Tribunalul român comunist a respins cele spuse de mitropolit în 1948. Visarion Puiu a fost și caterisit de Sf. Sinod al BOR. De aceea el propune să creeze un congres al clerilor și al poporului român din exil, iar în cele din urmă să creeze un Sinod autonom până la eliberarea României. Însă aceste intenții au fost un eșec. El va rămâne conducătorul bisericii române din Paris. Și în Statele Unite ale Americii se organizează o episcopie ortodoxă română pe 5 iunie 1950 cu sediul la Detroit, Michigan. Această episcopie a condamnat crearea unei altei episcopii la Ohio, sub Ștefan Opreanu. Visarion Puiu îl recunoștea drept conducător spiritual pe Policarp Morișca. În noiembrie 1950 BOR îl hirotonește pe Andrei Moldovan ca episcop ai românilor din America.

Preotul Victor Leu a fost unul din acele persoane care a fugit din țară. Cu ajutorul Casei Regale Române și a englezilor a fost numit episcop la Munchen. Însă în timp Victor Leu s-a îndepărtat de englezi, iar aceștia nu iau mai acordat nici un ajutor și l-au predat sectorului sovietic în 1952. Preotul Leu a fost dus la Moscova, apoi la București unde a fost anchetat. La Salzburg va fi numit Emilian Vasiloschi în locul preotului Leu. Acest nou episcop a fost numit pe Germania și Austria. Parohiile din vestul Europei au fost preluate mai târziu de Teofil Ionescu în locul lui Visarion Puiu.

[1] Spre exemplificare avem decretul-lege din 9 mai 1945 care era copia exactă a decretul-lege din 1937 „stabilind controlul mult mai mare a instituțiilor statului asupra vieții bisericești”.

[2] Limitarea și diminuarea prezenței religiei catolice de pe teritoriul României.

[3] Această măsură nu a fost aplicată doar pentru București, ci pentru fiecare județ începând cu ianuarie 1949.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s