Deși momentul revoluționar de la 1848 este, prin excelență, unul european, este interesant de remarcat nu doar latura europeană a mișcărilor revoluționare din spațiul românesc, cât și aspectele autohtone. Elementul inedit al revoluției pașoptiste la români este dat de complexitatea geopolitică a spațiului, dar și de particularitățile sociale ale spațiului românesc, precum și de calitatea intelectuală a reprezentanților pașoptismului românesc, mulți dintre ei fiind școliți în Occident.
În primul rând, pașoptismul european se baza pe ideile Revoluției Franceze, principala idee ce se contura în spațiul public fiind aceea că omul avea anumite drepturi pe care nicio autoritate nu le putea contesta[1].
La Paris, locul nașterii Revoluției Franceze și al celei pașoptiste, îl întâlnim pe Nicolae Bălcescu, acesta convocând o întâlnire în vederea schițării unui plan de revendicări ce urma să ducă la declanșarea unei revoluții în spațiul românesc[2]. Observăm astfel un element ce încadrează revoluția pașoptistă din spațiul românesc în contextul european, întrucât putem spune că revoluția română de la 1848 a început, de fapt, la Paris.
Deși la 1848 în spațiul românesc au avut loc trei revoluții, acestea au avut similitudini în privința programelor politice. De remarcat faptul că, dincolo de similitudini, aceste programe erau de inspirație occidentală, ceea ce subliniază integrarea mișcării revoluționare românești în contextul european. Printre cele mai relevante prevederi ale programelor revoluționare de la 1848 regăsim: egalitatea cetățenilor, învățământ egal, responsabilitatea domnului, introducerea de drepturi și libertăți cetățenești etc. Elementul autohton al revoluției pașoptiste este dat de dorința arzătoare a revoluționarilor de scoatere a Principatelor Române din starea medievală în care se regăseau (prin îmbunătățirea situației țărănimii, conform Petiției-Proclamație sau, mai concret, prin împroprietărirea țăranilor, conform Proclamației de la Islaz) și de recuperare a decalajului imens față de Occident.
Un alt element interesant ce poate conduce la o integrare a Revoluției Române de la 1848 în contextul european este declanșarea revoluției din Transilvania în contextul revoluției maghiare și habsburgice. În Imperiul Habsburgic avem de-a face cu o situație foarte interesantă, întrucât ideile iluministe circulau deja de mult timp, iar cancelarul Metternich a încercat să instaureze un regim polițienesc în vederea opririi acestor elemente revoluționare. Cenzura, violarea corespondenței sau supravegherea potențialilor revoluționari erau la ordinea zilei[3].
Astfel, observăm faptul că Imperiul Habsburgic era un teren fertil în vederea propagării unor idei revoluționare, în acest spațiu și în acest context încadrându-se și revoluția din Transilvania. Inițial pornită de maghiari, revoluția avea să inflameze și românii din Transilvania, întrucât solicitările maghiarilor nu erau întocmai similare cu dorințele românilor. Momentul de răscruce vine în momentul demisiei cancelarului. Deși se dorea să calmeze spiritele, gestul nu face altceva decât să inflameze și mai tare revoluționarii să își susțină cauza până la capăt[4].
De remarcat este faptul că revoluția maghiară și cea română au multe lucruri în comun, revendicările lor fiind unele liberale și naționaliste. Totuși, acestea se diferențiază în momentul în care aceste revendicări sunt puse în practică și sunt enunțate în proclamații. În cazul maghiarilor, dorința era aceea de independență a Ungariei de sub coroana habsburgică, în timp ce românii din Transilvania luptau ca națiunea lor să fie recunoscută[5]. De asemenea, Transilvania devine subiect principal de luptă, întrucât maghiarii ajung să proclame unirea acesteia cu Ungaria, fără să îi consulte și pe români în acest sens.
După eșecul Revoluției Române de la 1848, revoluționarii și-au continuat activitatea în afara spațiului românesc. Începe o muncă de convingere a Marilor Puteri cu privire la rezolvarea problemei românești și astfel pornește lupta revoluționarilor în afara principatelor. Au fost exilați aproape 150 de revoluționari, însă mulți dintre ei au continuat să susțină unirea celor două principate într-un singur stat național, dar și numirea unui prinț străin dintr-o dinastie europeană. Costache Negri susținea ideea unirii drept condiția esențială pentru a fi „un neam tare”. C. A. Rosetti caracteriza unirea drept „pârghia libertăților românilor”, iar Nicolae Bălcescu o socotea ca fiind „ținta națională cea mai principală”[6].
În 1849 ia naștere, la Paris, „La Tribune de peoples”, asociație formată din revoluționari francezi, italieni, germani, maghiari, români și polonezi. Conducătorul revoluționarilor era polonezul Adam Mickiewicz, iar întâlnirile acestora se axau în general pe muzică, literatură și politică. Dincolo de reunirea revoluționarilor din diferitele colțuri ale Europei, este demn de menționat faptul că polonezii activau în lumea aristocrată română, de la aceștia românii învățând cum să fie, mai degrabă, naționaliști decât liberali. Prințul Adam Czartoryski i-a îndemnat pe români să aleagă un prinț dintr-o dinastie străină europeană. Se poate dovedi în acest fel că, într-adevăr, exilații polonezi au jucat un rol important pentru unirea românilor într-un singur stat.
În tot acest timp, revoluționarii români au continuat propaganda unionistă în restul Europei. Ion Brătianu făcea presiuni față de Napoleon al III-lea spre a se uni cele două principate într-un singur stat, iar acest stat să fie în sfera de influență franceză. În anul 1851 ia naștere, la Londra, Comitetul secret al revoluționarilor din centrul și estul Europei, datorită implicării italianului Giuseppe Mazzini, a francezului Alexandre Auguste Ledru-Rollin și a polonezului Albert Darasz. Aici a fost chemat și Dumitru Brătianu, ca membru ales al Comitetului Democratic European Central, fiind susținut de Nicolae Bălcescu și de Nicolae Golescu[7]. De altfel, Bălcescu făcuse anterior presiuni față de prim-ministrul britanic Lord Palmerston cu privire la problema românească, însă fără să primească neapărat un răspuns favorabil.
Se poate observa o implicare a revoluționarilor români la nivel european, atât în privința preluării valorilor revoluționare, cât și în privința contactelor pe care aceștia le-au avut cu ceilalți revoluționari europeni. De asemenea, se poate remarca faptul că revoluționarii români, prin întâlnirile pe care le-au avut cu personalități marcante de la acea dată, nu fac altceva decât să aducă la cunoștința mediului politic european problema românească și să încadreze astfel fenomenul pașoptist în spiritul revoluționar european, specific secolului al XIX-lea.
[1] Oliver Nay, Istoria ideilor politice, editura Polirom, Iași, 2008, p.353.
[2] Nicolae Isar, Istoria modernă a românilor 1774-1848, editura fundației România de Mâine, București, 2005, p.171.
[3] Nick Pelling, Imperiul Habsburgic 1815-1918, editura BIC ALL, București, 2002, pp. 25-26.
[4] Ibidem, pp. 56-57.
[5] Nicolae Isar, Op. cit., p. 199.
[6] Mihai Cojocariu, Partida naţională şi constituirea statului român (1856-1859), Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1995, p. 230-231.
[7] Dan Berindei, Istoria Românilor. Constituirea României moderne (1821-1878), Academia Română, Secţia de ştiinţe istorice şi arheologie, vol. VII, Tom. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 419-420.