Pe 19 noiembrie 1946, românii erau chemați la urne pentru primele alegeri parlamentare organizate după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Oficial, scrutinul trebuia să reprezinte un pas important către restabilirea vieții democratice, într-o țară profund afectată de război, de ocupația sovietică și de transformările politice ale ultimilor ani. În realitate, alegerile aveau să constituie unul dintre momentele decisive ale instaurării regimului comunist în România.
Cetățenii au fost chemați să voteze, partidele politice au prezentat candidați, iar autoritățile au anunțat rezultatele. Dincolo de această aparență democratică, însă, s-a desfășurat un amplu proces de intimidare a opoziției și de falsificare a voinței electorale. Au existat urne, buletine de vot și rezultate oficiale. Ceea ce a lipsit a fost respectarea voinței alegătorilor.
România anului 1946. Între speranța democratică și dominația sovietică
Pentru a înțelege semnificația alegerilor din noiembrie 1946, trebuie să revenim la contextul politic al ultimilor ani ai războiului. Pe 23 august 1944, România a ieșit din alianța cu Germania nazistă și s-a alăturat Națiunilor Unite în războiul împotriva acesteia. Schimbarea de orientare nu a însemnat însă și recâștigarea deplină a independenței politice. Prezența Armatei Roșii pe teritoriul României și influența crescândă a Uniunii Sovietice au modificat profund raporturile de putere. Partidul Comunist Român, care înainte de război fusese o formațiune politică marginală, a beneficiat de sprijinul Moscovei pentru a-și consolida poziția în instituțiile statului.
Un moment decisiv s-a produs la 6 martie 1945, când, în urma presiunilor sovietice, a fost instalat guvernul condus de Petru Groza. Deși România continua să fie, formal, o monarhie constituțională, iar regele Mihai I se afla încă pe tron, posibilitățile sale de a influența viața politică erau tot mai limitate. În același timp, partidele istorice, în special Partidul Național-Țărănesc, condus de Iuliu Maniu, și Partidul Național Liberal, condus de Constantin I. C. Brătianu, încercau să apere sistemul politic pluralist și să împiedice consolidarea unui regim dominat de comuniști.
La Conferința miniștrilor de externe de la Moscova, din decembrie 1945, Uniunea Sovietică, Statele Unite și Marea Britanie au convenit asupra unor măsuri privind reorganizarea guvernului român și organizarea unor alegeri libere. În ianuarie 1946, guvernul Groza a fost completat cu doi reprezentanți ai opoziției, fără portofoliu. Această modificare a permis recunoașterea sa de către puterile occidentale, dar nu a schimbat substanțial raporturile politice din România. Alegerile urmau să ofere o legitimare democratică puterii existente. Pentru comuniști și aliații lor, însă, pierderea scrutinului nu reprezenta o alternativă acceptabilă.
Pe 21 august 1945, regele Mihai I a declanșat ceea ce istoriografia numește „greva regală”, solicitând demisia guvernului Petru Groza și refuzând ulterior să mai semneze actele acestuia. Tensiunile au culminat la 8 noiembrie 1945, când o amplă manifestație organizată în Piața Palatului Regal, cu ocazia onomasticii suveranului, a devenit o demonstrație de opoziție față de comunism. Intervenția violentă împotriva manifestanților s-a soldat cu morți, răniți și numeroase arestări. Evenimentele demonstrau că, înaintea scrutinului din noiembrie 1946, confruntarea dintre guvernul susținut de sovietici și forțele democratice devenise deja una deschisă.
O campanie electorală în care opoziția nu avea șanse egale
Pe 17 mai 1946 a fost constituit Blocul Partidelor Democrate (BPD), alianță electorală dominată de comuniști, care reunea Partidul Comunist Român, Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor și alte formațiuni politice. Simbolul electoral al blocului era Soarele, imagine utilizată intens în materialele de propagandă. Programul electoral promitea respectarea libertăților cetățenești, apărarea proprietății private și menținerea instituțiilor democratice. Aceste angajamente contrastau însă cu practicile autorităților, care limitau tot mai mult activitatea adversarilor politici.
Pe 15 iulie 1946 a fost adoptată noua legislație electorală. Aceasta prevedea votul universal, egal, direct și secret, extinzând participarea femeilor la alegerile parlamentare pe baze generale și acordând drepturi electorale militarilor. Totodată, Senatul a fost desființat, Parlamentul devenind unicameral. În aparență, modificările sugerau o democratizare a sistemului electoral. În practică, organizarea scrutinului era controlată de un aparat administrativ aflat sub influența guvernului.
Campania electorală s-a desfășurat într-un climat de intimidare. Întrunirile partidelor istorice au fost împiedicate sau atacate, presa de opoziție a fost supusă restricțiilor, iar numeroși susținători ai acestora s-au confruntat cu presiuni și violențe. Guvernele Statelor Unite și Marii Britanii au atras în repetate rânduri atenția asupra încălcării libertăților politice. La 28 octombrie 1946, reprezentanții celor două state au transmis noi note diplomatice guvernului român, exprimându-și îngrijorarea cu privire la corectitudinea pregătirilor electorale. Cu alte cuvinte, problemele scrutinului erau cunoscute înainte ca primul vot să fie introdus în urnă.
Noua legislație electorală, adoptată la 15 iulie 1946, prevedea și excluderea anumitor categorii de cetățeni de la exercitarea drepturilor electorale. Articolul 7 stabilea o serie de incompatibilități și situații de „nedemnitate electorală”, inclusiv pentru persoane care ocupaseră anumite funcții publice în timpul regimului antonescian. Dincolo de aceste prevederi, aplicarea legii, controlul administrativ asupra procedurilor și dificultatea contestării excluderilor au contribuit la desfășurarea scrutinului într-un climat politic profund inegal.
19 noiembrie 1946. Cum a fost confiscat votul?
În ziua alegerilor, românii s-au prezentat la urne într-un climat politic profund inegal. Ceea ce s-a întâmplat în secțiile de votare și în procesul de centralizare a rezultatelor este documentat inclusiv de rapoartele diplomatice occidentale.
Un document deosebit de relevant este raportul întocmit la București la 27 noiembrie 1946 de misiunea diplomatică americană, sub conducerea reprezentantului Statelor Unite, Burton Y. Berry, și publicat ulterior în colecția oficială Foreign Relations of the United States. Raportul identifica mai multe metode de fraudare: introducerea unor buletine în urne înaintea accesului reprezentanților opoziției, manipularea documentelor necesare exercitării votului și împiedicarea delegaților partidelor istorice să participe la numărarea buletinelor. Documentul semnala și existența unor instrucțiuni administrative care anticipau falsificarea rezultatelor.
Mai mult, potrivit evaluării diplomaților americani, atunci când primele informații indicau un rezultat favorabil opoziției, comunicarea rezultatelor provizorii a fost întreruptă, iar autoritățile au intervenit asupra centralizării voturilor. Prin urmare, frauda nu poate fi redusă la câteva nereguli izolate. Ea a vizat atât desfășurarea scrutinului, cât și procesul de stabilire a rezultatului final.
Un exemplu al mecanismelor de falsificare a rezultatelor electorale provine din județul Vâlcea. La secția de votare nr. 45 din comuna Pârâieni, numărătoarea a indicat 864 de voturi pentru susținătorii lui Iuliu Maniu și numai 189 pentru Blocul Partidelor Democrate. Potrivit unui raport întocmit de delegatul blocului guvernamental, acesta a încercat să obțină modificarea rezultatului, astfel încât opoziției să îi fie atribuite doar 7% din voturi, iar formațiunii guvernamentale 93%. Documentul, publicat de istoricul Dinu C. Giurescu, demonstrează că falsificarea nu se limita la introducerea unor buletine suplimentare în urne, ci presupunea inclusiv intervenții asupra proceselor-verbale de centralizare a rezultatelor.
La 22 noiembrie 1946 au fost comunicate rezultatele oficiale. Din cele 414 mandate parlamentare, Blocului Partidelor Democrate i-au fost atribuite 347, Partidului Național-Țărănesc 33, Uniunii Populare Maghiare 29, Partidului Național Liberal 3, iar Partidului Țărănesc-Democrat 2. Puterea își proclama victoria. Opoziția denunța falsificarea alegerilor.
Cine a câștigat, de fapt, alegerile?
Aceasta este una dintre întrebările importante ale istoriografiei dedicate scrutinului din noiembrie 1946. Fraudarea alegerilor este documentată prin numeroase mărturii, rapoarte diplomatice și cercetări istorice. În schimb, reconstituirea cu exactitate a rezultatului real rămâne dificilă. Istoricul Dinu C. Giurescu a analizat în detaliu mecanismele falsificării în lucrarea Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, folosind documente de arhivă și informații privind desfășurarea scrutinului.
Diverse estimări istorice indică faptul că partidele tradiționale de opoziție ar fi obținut împreună majoritatea voturilor. În unele interpretări, susținerea pentru opoziție este apreciată la peste trei sferturi din voturile exprimate. Totuși, asemenea cifre trebuie tratate cu prudență. Nu dispunem de o centralizare completă și independent verificabilă a voturilor care să permită stabilirea cu certitudine a rezultatului real la nivel național. Această precizare este esențială din punct de vedere istoric.
De ce nu au intervenit Statele Unite și Marea Britanie?
Alegerile din 1946 ridică și o problemă importantă de istorie diplomatică: de ce protestele occidentale nu au împiedicat consolidarea puterii comuniste? În anii imediat următori războiului, România se afla în zona de dominație sovietică. Prezența militară a Uniunii Sovietice și controlul exercitat asupra principalelor instituții ale statului limitau considerabil posibilitățile unei intervenții occidentale. Statele Unite și Marea Britanie au protestat diplomatic împotriva neregulilor și au pus sub semnul întrebării credibilitatea rezultatului oficial. Totuși, protestele nu au fost urmate de măsuri capabile să determine organizarea unui nou scrutin.
Documentele diplomatice americane arată că reprezentanții Washingtonului erau conștienți de limitele influenței lor în România și de sprijinul pe care guvernul Groza îl primea din partea Moscovei. Situația ilustrează una dintre realitățile dureroase ale Europei postbelice: principiile democratice proclamate la nivel internațional nu au fost întotdeauna însoțite de posibilitatea efectivă de a le impune. Pentru România, confruntarea dintre marile puteri și delimitarea sferelor de influență au avut consecințe directe asupra evoluției sale politice.
De la falsificarea alegerilor la instaurarea dictaturii
Alegerile din noiembrie 1946 nu au reprezentat începutul procesului de comunizare a României, dar au constituit o etapă decisivă în consolidarea acestuia. Prin controlul Parlamentului, comuniștii și aliații lor au obținut instrumentele instituționale necesare accelerării transformărilor politice și economice. Pe 1 decembrie 1946, noua Adunare a Deputaților și-a început activitatea. Deputații național-țărăniști au boicotat deschiderea lucrărilor, protestând împotriva falsificării scrutinului.
În anul următor, procesul de eliminare a opoziției a continuat. În iulie 1947, după înscenarea de la Tămădău, liderii Partidului Național-Țărănesc au fost arestați, iar formațiunea a fost ulterior dizolvată. Iuliu Maniu și Ion Mihalache au fost condamnați la pedepse grele cu închisoarea. Partidul Național Liberal și-a încetat activitatea, iar pluralismul politic a fost eliminat treptat.
Ultimul obstacol instituțional important în calea transformării statului a fost înlăturat la 30 decembrie 1947, când regele Mihai I a fost constrâns să abdice, fiind proclamată Republica Populară Română. Astfel, într-un interval de numai doi ani, România a trecut de la existența formală a unui sistem politic pluralist la instaurarea unui regim de tip sovietic. Alegerile falsificate din 1946 au fost una dintre etapele esențiale ale acestui proces.
Optzeci de ani mai târziu. Ce ne învață alegerile din 1946?
La opt decenii de la aceste evenimente, importanța scrutinului din 19 noiembrie 1946 depășește analiza unui episod din istoria comunismului românesc. El ne amintește că democrația nu poate fi redusă la simpla organizare periodică a alegerilor. Existența urnelor, a buletinelor de vot, a partidelor politice și a rezultatelor oficiale nu garantează, prin ea însăși, caracterul democratic al unui regim. Pentru ca votul să reprezinte expresia autentică a voinței cetățenilor, sunt necesare libertatea presei, competiția politică reală, independența instituțiilor și respectarea rezultatelor electorale.
În România anului 1946, aceste condiții au fost încălcate sistematic, într-un context în care puterea politică era susținută de un actor extern dominant. Falsificarea scrutinului a permis prezentarea unui proces de acaparare a puterii drept expresie a voinței populare. Dincolo de cifrele controversate și de rezultatele imposibil de reconstituit integral, aceasta rămâne semnificația fundamentală a alegerilor din 19 noiembrie 1946. Democrația nu dispare întotdeauna prin desființarea imediată a instituțiilor sale.
——————
- Giurescu, Dinu C., Falsificatorii. „Alegerile” din 1946, ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura Enciclopedică, 2015.
- U.S. Department of State, Foreign Relations of the United States, 1946, Eastern Europe, The Soviet Union, vol. VI, documentul nr. 454, raport diplomatic din 27 noiembrie 1946. Document disponibil online.
- Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” – Academia Română, „Sub umbra «Soarelui». Falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și instalarea comunismului”, conferință științifică, 19 noiembrie 2026. Pagina evenimentului.
- AGERPRES, „Primele alegeri parlamentare postbelice din România (19 noiembrie 1946)”, documentar publicat la 19 noiembrie 2026. Articolul integral.
