Doru Nicolae Grădinaru

În secolul al XIX-lea, toate statele din zona balcanică au probleme în a încheia acorduri comerciale cu diverse state, acestea având un deficit mare de credibilitate întrucât, după obținerea independenței de stat, aceste state nu aveau o structură administrativă dezvoltată, iar nici despre sistemul economic nu se poate spune că ar fi fost foarte bine articulat și adaptat nevoilor perioadei. Evident, în această situație se regăsește și România care inițial a fost într-un izolaționism politic și economic, întrucât aceasta nu avea o atractivitate din niciun punct de vedere.

Astfel, după ce România își proclamă independența, semnează două acorduri comerciale importante cu Austro-Ungaria și cu Rusia. La acestea două se adaugă și încheierea unor convenții comerciale cu state precum Elveția, Anglia, Italia, Olanda și Belgia. Din aceste tratate și convenții comerciale putem remarca faptul că exportul realizat de România consta în mare în produse alimentare (agricole și animale) și materii prime, în timp ce importul era reprezentat de mărfurile fabricate[1]. Putem deduce cu ușurință de aici că România avea un deficit în privința tehnologiei, producția fiind similară secolelor trecute, lipsind fabricile care să producă mărfuri fabricate.

Acordul comercial semnat de noul stat românesc cu statul austro-ungar a intrat în vigoare la 1 iunie 1876 și, întrucât a fost primul acord de acest gen, a folosit drept etalon pentru toate celelalte acorduri semnate ulterior de România. În ciuda avantajelor precum clauza națiunii celei mai favorizate (scutirea de taxe vamale pentru o serie de produse precum minereuri, cărbune, fier, lemn, oțel, obiecte de artă sau mașini agricole), aplicarea acestei convenții s-a dovedit a fi mai puțin benefică pentru România, întrucât piața românească a fost invadată de produse austro-ungare de o mai bună calitate și la un preț mai accesibil, România intrând într-o criză economică. Pe lângă acest aspect, Austro-Ungaria a evitat să cumpere produsele românești, chiar făcând concurență cu România pe produse, precum lemnul sau produsele alcoolice[2].

Exportul României era reprezentat de 34% din totalul producției, iar în perioada cuprinsă între 1877 și 1881, din exporturile românești de vite, 71% aveau ca destinație Austro-Ungaria, iar din cele de porci, 96% aveau aceeași destinație. Putem remarca faptul că România era dependentă de exporturile către Austro-Ungaria, deoarece în 1879 autoritățile austro-ungare vor dubla taxele pentru vitele importate din România, însă autoritățile românești nu vor lua nicio măsură pentru a răspunde gestului austro-ungar[3].

După această măsură, Austro-Ungaria va interzice complet importurile de vite provenite din Bulgaria, Serbia și România, invocând ca motiv este o epidemie de pestă bovină, deși epidemia era prezentă în România doar în 7 cătune[4]. Însă această situație va afecta nu doar exportul românesc de vite spre Austro-Ungaria, ci și cel de porci, întrucât Austro-Ungaria va impune interdicții și la exportul de porci din România[5]. Relațiile economice dintre cele două state s-au deteriorat și mai tare, întrucât în 1882, Austro-Ungaria a sporit taxele vamale și pentru grânele ce erau importate din România.

Pentru a ieși din izolarea politico-diplomatică, România va încheia și un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria în 1883. În ciuda încheierii acestui tratat, relațiile economice dintre cele două state nu se remediaseră. Deși la prima vedere, putem spune că România a fost cea avantajată din moment ce acum avea aliați puternici, avantajul net a fost tot pentru Germania. Fiind o țară industrializată, avea nevoie de piețe noi de desfacere, iar România a fost exact ceea ce avea nevoie[6].

Putem remarca păstrarea tensiunilor economice dintre cele două state, România și Austro-Ungaria, întrucât între 1882-1884, România nu a putut să exporte vin în Austro-Ungaria. De asemenea, România a avut probleme și în exportul de animale mici, nu doar de porci și vite, Austro-Ungaria acceptând importurile din România de animale mici doar în funcție de știrile privitoare la starea de sănătate a acestora. La aceste aspecte se adaugă, așa cum am mai amintit anterior, și mărirea tarifelor pentru grâne.

Deoarece convenția încheiată cu Austro-Ungaria a fost grav și repetat încălcată, vor avea loc discuții între cele două părți, rezultatul fiind declanșarea unui război vamal până în 1893.

Convenția dintre România și Austro-Ungaria fusese încheiată pe o perioadă de 10 ani. Așadar, remarcăm apropierea termenului de expirare a acesteia. Au avut astfel loc discuții pentru o reînnoire. Evident, având în vedere eșecul acestei convenții, părerile au fost împărțite. Deși politicieni români și cei unguri nu doreau prelungirea ei, cei austrieci erau interesați de o reînnoire. Au fost dispute inclusiv privitoare la locația întrevederilor, dacă aceasta să fie Viena sau București. Tratativele au eșuat însă, de la 1 iunie 1886 toate mărfurile venite din România fiind taxate cu 30%. Astfel, Austro-Ungaria lovea România la toate sectoarele economice ale acesteia. Ca răspuns, România va adopta și ea măsuri similare pentru o gamă largă de produse venite din Austro-Ungaria.

Astfel, dacă România exporta între 1881 și 1885 animale și produse din animale în valoare de 18.860 lei, între 1886 și 1890 acestea vor scădea la 2200 lei. Se va diminua exportul de aproape 9 ori. De asemenea, în privința exportului de cereale constatăm o diminuare de la 48.800 lei între 1881 și 1885 la 6700 lei între 1886 și 1890. Totodată, aceeași situație se regăsește și în privința importurilor, unde ponderea a scăzut de la 46,6% la 19,4%[7].

Războiul vamal dintre cele două state le va afecta în final pe ambele. Piața de desfacere din România este distrusă, iar exportul românesc se deplasează de pe piața austro-ungară spre cea germană, britanică, belgiană, franceză, italiană sau chiar rusă[8].

Marea Britanie fusese interesată de comerțul cu România chiar înainte ca România să își obțină independența, iar între 1880 și 1890, aceasta va deveni principalul destinatar al exporturilor românești de grâne. Achizițiile britanice de grâne văr ajunge chiar la 57% din totalul grânelor pe care le exporta România[9].

Cum am precizat și mai sus, războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria va înceta în 1893. Se va reveni la schimburi comerciale între cele două state, însă Austro-Ungaria nu va mai reprezenta același lucru pe care îl reprezenta în perioada de funcționalitate a convenției comerciale dintre cele două state.

La sfârșitul anului 1893 se semnează în sfârșit o nouă convenție între Austro-Ungaria și România la București. Aceasta avea 9 articole, completate de un articol adițional și un protocol final. Printre prevederi amintim reintroducerea statului de națiune cea mai favorizată sau interzicerea prohibirii importurilor sau a tranzitului mărfurilor[10].

În anii de dinaintea Primului Război Mondial, 12% dintre exporturile românești erau cu destinația Austro-Ungaria[11].

De cealaltă parte, România a avut relații comerciale importante și cu Germania. De altfel, relațiile dintre România și Germania au fost dezvoltate pe toate planurile. Cele două state vor încheia o convenție comercială în 1881 și vor avea ulterior loc discuții între 1886 și 1887 pentru încheierea unui tratat suplimentar. Convenția din 1881 era încheiată tot pe 10 ani, pe modelul Austro-Ungar.

În privința tarifului convențional româno-german acesta conținea și o serie de prevederi pe care guvernul român  le-a inclus mai apoi în 1886 în programul de încurajare a industriei naționale. Guvernul german a văzut în existența acestor articole o oportunitate pentru a acapara o parte însemnată a pieței românești. Convenția comercială modificată intră în vigoare din 17 februarie 1887[12].

Totuși, relațiile comerciale dintre România și Germania nu vor continua în aceeași linie. După încetarea convenției comerciale dintre cele două state în 1891, guvernul de la București a acceptat un nou tarif autonom, tarif pe care Germania va refuza să îl recunoască, impunând mărfurilor provenite din România un tarif general. Se desființează astfel privilegiile acordate României. Acest tarif general care nu favoriza deloc România ar fi avut un efect de a retrage marfa românească de pe piața germană, astfel România observând un front comun între Austro-Ungaria și Germania.

Întrucât România era în plin război vamal cu Austro-Ungaria, aceasta va acorda mai multe concesii Germaniei, pentru a nu se izola complet din punct de vedere economic.

După lungi tratative, se reușește încheierea unei noi convenții cu Germania, fiind încheiată, de asemenea, pe baza principiilor națiunii celei mai privilegiate. Noua convenție cuprindea 21 de capitole și era încheiată tot pe o perioadă de 10 ani. Convenția prevedea ca germanii să acorde reduceri pentru comerțul extern român.

În primii ani de la independență, între 1881 și 1885, România va fi dependentă de Austro-Ungaria. Practic importurile vor fi de 46% din total, iar exporturile de 34%, în timp ce importurile din Germania vor fi doar de 13%. Între 1886 și 1890 însă, importurile din Austro-Ungaria vor fi doar de 18,15%, în timp ce exporturile vor reprezenta numai 7,17% din totalul exporturilor. În aceeași perioadă, importurile din Germania vor reprezenta 28,09 din totalul importurilor, vreme ce exporturile spre Germania vor fi de 14,1% din total.

Între 1891 și 1895 remarcăm cum încep să se remedieze interacțiunile comerciale dintre România și Austro-Ungaria, importul din Austro-Ungaria fiind de 23,90%, iar exportul pe piața austro-ungară de 11,88%. În aceeași perioadă, importul din Germania era de 28,80, la o valoare aproximativ egală cu perioada 1886-1890, iar exportul era de 18,75% din valoarea totală a exporturilor realizate de România.

Între 1896 și 1900 avem de-a face cu o creștere a importurilor de marfă de proveniență austro-ungară, la 28,37%, în timp ce exporturile erau reprezentate de 20,37% din totalul exporturilor realizate de România. De asemenea, remarcăm o continuitate la importurile de marfă din Germania, acestea reprezentând 27,67% din totalul importurilor realizate de România, iar exporturile se diminuează la doar 5,15% din exporturile totale ale României.

Remarcăm faptul că în anii 1891 și 1990, importurile realizate de România sunt în mare parte de proveniență germanică, peste 50% fiind din Germania și Austro-Ungaria, asta arătând clar apropierea României de Puterile Centrale, nu doar din punct de vedere militar, cât și economic.

În perioada 1900 și 1910, 6,94% dintre exporturile României s-au îndreptat către Germania, în vreme ce 12% aveau ca destinație Austro-Ungaria. Totuși, dacă luăm în calcul toate datele statistice din perioada 1880-1910, Germania se află pe primul loc atât la importuri, cât și la exporturi.

Așadar, putem considera că relațiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria reprezintă un punct esențial și indispensabil pentru România în acea perioadă, România fiind practic dependentă de importurile și exporturile realizate între aceasta și Austro-Ungaria, respectiv Germania. Putem remarca cu ușurință impactul negativ deținut de războiul vamal și de restricțiile pe care Austro-Ungaria le-a impus asupra României, România încercând să conserve relațiile cu Germania mai degrabă decât să semneze noi tratate cu alte state.

Prima formațiune comunistă din România a apărut în mai 1921 ca urmare a desprinderii unui grup din Partidul Socialist Român, apărând astfel Partidul Comunist din România. Cum era probabil de așteptat, majoritatea membrilor acestui partid aparțineau clasei muncitoare, regăsindu-se însă și nume importante precum Lucrețiu Pătrășcanu.

După cum îi spune și numele, Partidul Comunist din România era afiliat Internaționalei a III-a și promova ideile bolșevice, detașându-se astfel de socialiști, care nu aveau neapărat o orientare pro-sovietică. Printre ideile pe care le susțineau comuniștii se afla și ideea conform căreia Basarabia era teritoriu de drept sovietic, România fiind stat imperialist care a ocupat fără drept acest teritoriu. De asemenea, mare parte dintre membrii partidului erau reprezentați de maghiari, bulgari, care, evident, aveau, de asemenea, interese teritoriale. Din cauza atitudinii anti-naționale pe care o promova partidul, acesta este declarat ca fiind ilegal în timpul guvernării liberale în 1924 și va rămâne așa până după Războiul II Mondial.

Ca urmare a scoaterii în afara legii a formațiunii politice, va apărea un nou partid denumit Blocul Muncitoresc Țărănesc, reușind chiar la alegerile din 1931 să obțină 5 locuri în Parlament. Noul partid va fi și acesta scos în afara legii în 1933 după grevele de la Grivița, când mulți membri au fost închiși, printre care și Gheorghe Gheorghiu-Dej, însă va apărea un altul, denumit Liga Muncii, scos și acesta în afara legii la scurt timp după apariție, moment în care comuniștii renunță la alte manifestări politice oficiale.

Putem remarca continuitatea politicii pro-sovietice a formațiunilor deja amintite inclusiv prin atitudinea față de politica europeană, și anume față de regimul nazist, cel fascist, sau față de politica statelor democratice. Astfel, până la semnarea pactului ruso-german din 23 august 1939, atitudinea formațiunii politice era una anti-nazistă și anti-fascistă, iar după acest moment era una pro-nazistă și focusată în mare parte împotriva statelor democratice precum Franța sau Marea Britanie.

Un moment important pentru grupare este momentul 1940 și pierderea membrilor din zonele ocupate, pierdere importantă, întrucât politica partidului considera România ca fiind stat imperialist, și, în mod evident, majoritatea membrilor care susțineau acest lucru trăiau în acele zone, respectiv maghiarii din Transilvania, rușii și ucrainienii din Basarabia și bulgarii din Cadrilater.

În următoarea perioadă apar divergențe între forțele partidului, și anume conducerea oficială a lui Floris, gruparea aflată în închisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și gruparea de la Moscova a Anei Pauker. După intrarea României în război, Floris avea să își piardă funcția de conducere, moment când începe lupta pentru partid și, totodată, pentru conducerea României.

Având în vedere evoluția politicii interne, în primăvara lui 1944, partidele politice românești au luat atitudine și se creează Blocul Național Democrat, format din Partidul Național Țărănesc, Partidul Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist, având ca scop retragerea din Axă, încheierea unui armistițiu cu Aliații și sprijinirea acestora în vederea câștigării războiului. Pe plan intern, scopul Blocului Național Democrat era înlăturarea lui Antonescu și înlocuirea sa cu un guvern democratic, membrii partidelor precizând că doresc să își păstreze caracterul politic distinct, iar noul Bloc Național Democrat fiind doar o unealtă prin care România să se reîntoarcă la democrație. [1]

După răsturnarea lui Antonescu, regele Mihai îl numește prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, iar noul guvern era format în mare parte din cadre militare, la care se adăugau și șefii partidelor membre în Blocul Național Democrat, și anume Maniu și Brătianu din partea Partidului Național Liberal și al Partidului Național Țărănesc, Constantin Titel Petrescu din partea Partidului Social Democrat și Lucrețiu Pătrășcanu din partea Partidului Comunist.

Vedem, așadar, o prima implicare a Partidului Comunist în actul guvernării, ca urmare a presiunilor externe, dar și ca urmare a situațiilor interne, generate de demiterea lui Ion Antonescu din fruntea statului.

O implicare importantă a comuniștilor, prin persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu, este remarcată în negocierile purtate pentru pace la Moscova, cu toate că discuțiile cu Molotov au fost destul de tensionate, întrucât rușii aveau pretenții prea mari de la guvernul și armata române. Se remarcă formarea unui nou grup, promovat de către Partidul Comunist, și anume Frontul Național Democrat, ce cuprindea și Partidul Social Democrat și Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc nefăcând parte din acest front, Maniu și Brătianu refuzând categoric apartenența la un astfel de front patronat de către Partidul Comunist.

Pe data de 4 noiembrie avem de-a face cu o remaniere a guvernului Sănătescu, Frontul Național Democrat sporindu-și influența, din el făcând parte nume precum Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Lucrețiu Pătrășcanu. Pe 2 decembrie, din cauza presiunilor, Sănătescu demisionează.

Instalarea comuniștilor la putere s-a întâmplat la începutul lui 1945, când, după ce trupele sovietice ocupaseră în prealabil Bucureștiul, scoțându-le pe cele române afară și înconjurând palatul regal au pus presiune pe rege și acesta, la ordinele lui Vîșinski, numește un nou guvern, condus de Petru Groza, de data aceasta nemaiavând în componență partidele tradiționale.

Pentru a spori suportul populației, Petru Groza negociază cu Stalin retrocedarea Transilvaniei. Se remarcă o creștere spectaculoasă a numărului de membri în următorii doi ani, numărul triplându-se.

La presiunile Marii Britanii și ale Statelor Unite ale Americii, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc vor fi incluse în guvern, însă nu vor deține portofolii.

Guvernul Petru Groza anunță organizarea de alegeri libere în februarie 1946, însă vor amâna alegerile pentru luna noiembrie a aceluiași an. Se va organiza o întreagă campanie prin care se încearcă o manipulare a populației în vederea votării cu comuniștii, se încearcă împiedicarea populației să voteze, fiind funcționale prea puține secții de votare în zone cu densitate mare a populației, se manipulează presa.

Guvernul va anunța cu întârziere rezultatul alegerilor, însă acesta va fi falsificat, rezultatele oficiale arătând o victorie a comuniștilor cu un scor electoral de 70%, scor ce se va dovedi a fi fals după revoluția din 1989.

Partidele istorice vor fi desființate în 1947, membrii acestora fiind ori arestați, ori vor reuși să fugă în exil. Comuniștii îl vor forța pe rege să abdice și vor instaura republica.