Uniunea Salvați România a depus în Parlament o inițiativă legislativă ce vizează interzicerea simbolurilor comuniste, organizațiile cu caracter comunist, sancționarea propagandei comuniste și chiar pedepse cu închisoarea.
În primul rând, discuția despre interzicerea simbolurilor comuniste trebuie purtată în registrul memoriei istorice și al responsabilității publice, nu al revanșei ideologice. Comunismul din România a fost un regim totalitar, cu victime, represiune, încălcări sistematice ale drepturilor omului, iar acest lucru nu este doar un punct de vedere, ci un fapt este documentat istoric.
La 36 de ani de la căderea regimului comunist, România continuă să aibă o relație complicată cu trecutul său comunist. Propunerea USR de interzicere a simbolurilor, organizațiilor și propagandei comuniste, precum și introducerea unor pedepse penale pentru promovarea publică a comunismului, readuce în spațiul public o dezbatere veche, dar niciodată pe deplin clarificată: cum ne raportăm la un regim totalitar care a marcat profund societatea românească?
Pentru început, trebuie precizat faptul că regimul comunismul din România nu a fost o opțiune politică, ci un sistem represiv, impus de Uniunea Sovietică, caracterizat prin încălcări sistematice ale drepturilor omului, control ideologic și violență instituționalizată. Aceste realități sunt bine documentate istoric și nu pot fi relativizate prin nostalgii selective sau discursuri idealizante. În acest sens, orice discuție despre simbolurile comuniste trebuie purtată în registrul memoriei istorice și al responsabilității civice, nu al revanșei ideologice.
O distincție esențială este cea dintre utilizarea simbolurilor în scop propagandistic și folosirea lor în contexte academice, educaționale sau muzeale. Simboluri precum secera și ciocanul, stema Republicii Populare Române sau lozincile oficiale ale partidului comunist pot deveni problematice atunci când sunt utilizate pentru glorificarea regimului sau pentru transmiterea unui mesaj politic, ori aceste lucruri nu se întâmplă în mod sistematic. În schimb, prezența acestora în manuale, expoziții sau lucrări de cercetare reprezintă o necesitate firească, ba chiar o obligație morală pentru înțelegerea trecutului.
O problemă similară apare în cazul personalităților istorice asociate regimului comunist. Istoria nu funcționează prin interzicerea numelor, ci prin contextualizare și analiză critică. Studierea unor figuri precum Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Nicolae Ceaușescu este legitimă și necesară, atât timp cât nu se transformă într-un act de omagiere publică. Ori la noi abia aici începe problema. Dacă în România nu vedem prea multe însemne comuniste în jurul nostru, lucrurile se schimbă atunci când vine în discuție personalitatea lui Nicolae Ceaușescu. Un număr foarte mare de persoane încă glorifică acest nume, ba chiar tineri care nu au trăit în perioada comunistă, poate nici măcar în anii ’90 când încă erau și mai vizibile urmările regimului comunist. De altfel, în privința românilor, cultul liderului a ocupat aproape consecvent un loc deosebit de important în cultura politică românească. Cei mai mulți dintre cei care îl regretă pe Nicolae Ceaușescu nu aduc în discuție lipsurile din acea perioadă, ori din uitare, ori din necunoaștere istorică. Remarcăm aici și o pasiune aproape egală pentru mareșalul Ion Antonescu, surprinzător este că, cele două personaje istorice nu au absolut nimic în comun din punct de vedere ideologic. Singurele asemănări dintre aceste personaje fiind doar această imagine de lider atotputernic, imagine care a dominat preferințele electoratului român mai toate alegerile din ultimii 36 de ani. Românii au încercat, la fiecare scrutin, să găsească ceva din imaginea unui „tătuc” în rândul candidaților la alegerile prezidențiale.
În mod particular, discuțiile despre Nicolae Ceaușescu au loc în familie, între prieteni, la serviciu, practic în cele mai intime contexte ale vieții cotidiene. Rareori vedem evenimente publice sau manifestări ce prezintă perioada comunistă drept una de stabilitate și prosperitate. În fiecare an, un grup de 20-30 de persoane se strâng la mormântul lui Nicolae Ceaușescu pe care îl numesc „martirul erou”. În mod evident, toate aceste discuții intime sau manifestații ignoră deliberat represiunea politică, teroarea Securității și lipsa libertăților fundamentale. Astfel de abordări contribuie la deformarea memoriei colective și la transmiterea unui mesaj periculos, mai ales către generațiile care nu au trăit direct experiența comunismului.
Totuși, trebuie spus faptul că nostalgia față de comunism nu este, de regulă, ideologică, ci socială și psihologică. Aceasta apare din insecuritatea prezentului, nu dintr-o înțelegere reală a trecutului. Dar cum se pot interzice discuțiile de acest fel? Este interdicția o soluție pentru decomunizarea României? În acest context, simpla incriminare penală a unor simboluri riscă să trateze efectele, nu cauzele profunde ale acestei nostalgii.
Desigur, pedepsele penale pot fi justificate doar în situațiile de propagandă explicită și organizată, cu scop de reabilitare sau de readucere la putere a unui regim de acest tip. În absența unei delimitări clare, există riscul ca o problemă de educație istorică și memorie publică să fie transformată într-una exclusiv represivă, cu efecte limitate și poate chiar cu potențial de a trezi memoria.
Așadar, putem spune că modul în care România alege să gestioneze simbolurile comuniste spune multe despre maturitatea sa democratică. Democrațiile consolidate nu se apără prin interdicții, ci prin capacitatea de a-și asuma lucid trecutul, de a-l explica și de a-l transmite corect generațiilor viitoare. Prin urmare, educația în spirit civic și democratic este singura soluție pe termen lung pentru a nu mai repeta greșelile trecutului.
