Profesor de Istorie
Deși marxismul nu oferea nicio directivă explicită referitoare la relațiile externe, având ca scop eliminarea acestora și realizarea unei revoluții mondiale, Lenin și colaboratorii săi au fost nevoiți să dezvolte totuși relații cu celelalte state[1], moștenind de la vechiul regim o poziție ce nu avea nimic în comun cu marxismul. Aceștia nu au putut să rupă Rusia de trecutul ei și nici să separe aspectele comuniste de cele necomuniste. Astfel, pe măsură ce regimul se dezvolta, politica externă s-a desfășurat în direcția tradiționalismului și naționalismului, având mai degrabă considerente de realpolitik decât de marxism[2].
Practic, anii 1919-1921 au reprezentat sfârșitul visului lui Lenin și al lui Troțki de a răspândi revoluțiile socialiste în toată Europa, pornite la unison după preluarea puterii în Rusia. Deși Cominternul a reflectat inițial entuziasmul revoluției din Rusia, acesta avea să cunoască ulterior deosebiri de păreri, în primul rând legate de natura autoritaristă a conducătorului său, dar și de dorința Uniunii Sovietice de a rămâne cel mai puternic stat comunist[3]. În ciuda acestor chestiuni, Cominternul s-a prezentat la început ca fiind o adevărată amenințare pentru statele occidentale democratice, având o platformă ce încuraja revoluția mondială, iar cele 21 de condiții îi îndrumau pe comuniști să preia controlul sindicatelor, să se infiltreze în instituții, în forțele armate, etc.[4].
Într-o primă fază, Uniunea Sovietică a sprijinit Internaționala a III-a comunistă și va refuza plata datoriilor țariste. Un prim moment de ieșire din izolare va fi reprezentat de participarea Uniunii Sovietice la o conferință economică internațională la Genova în 1922, principala urmare a conferinței fiind semnarea cu Germania a Tratatului de la Rapallo din 16 aprilie, însoțit și de un acord comercial între cele două state. S-au stabilit chiar și unele legături politice și militare[5]. Prin acest tratat, Germania înceta să mai ceară întreprinderile naționalizate din Rusia, atât timp cât Rusia nu acorda privilegiul altor puteri și obținea statutul de „națiune cea mai favorizată”. Rușii mai permiteau armatei germane să se antreneze și să testeze armament nou pe teritoriile Uniunii Sovietice, sfidând astfel prevederile tratatului de la Versailles[6].
Totuși, Cominternul a reprezentat, mai degrabă, un simbol al unei mișcări internaționale și nu o organizație dotată cu forțe reale, slăbiciunea fiind remarcată ceva mai târziu din orientarea prea îngustă a revoluțiilor și în conformitate exclusiv cu nevoile Uniunii Sovietice, ceea ce nu se potrivea tot timpul cu orientările proletarilor și țărănimii ce participau la revoluții, întrucât nu aveau neapărat orientări pro-sovietice[7].
După semnarea Tratatului de la Riga, Uniunea Sovietică a început să privească Polonia ca pe un stat dușman, încurajând mișcările subversive ale Partidului Comunist Polonez, dar și ale minorităților din Ucraina de Vest și din Belarusul de Vest, întrucât Uniunea Sovietică considera că Polonia a râvnit la teritoriile sale, în special cele din Volânia[8]. O atitudine similară va avea Uniunea Sovietică și față de România în problema Basarabiei.
Guvernul sovietic a fost interesat în a avea relații bune cu statele vecine, în special cu cele din sud, unde nu existau probleme privitoare la granițe. În 1921 au fost semnate tratate de prietenie cu Persia, Turcia și Afganistan[9].
Următorul moment important este reprezentat de recunoașterea oficială a Uniunii Sovietice, în 1924, de către Marea Britanie, Franța, Italia, Austria, Suedia, Norvegia, Danemarca, Grecia, Mexic și China. În 1925, până și Japonia va trece la relații normale cu Uniunea Sovietică, evacuând chiar și partea rusească a insulei Sahalin. Această recunoaștere a Uniunii Sovietice reprezintă practic momentul în care statele occidentale admit existența unui regim bolșevic și crearea unui centru de putere comunist de referință la Moscova.
Politica externă a Uniunii Sovietice tinde să fie ceva mai ambițioasă în anii ’30. Plănuită însuși de Stalin, care proclamase o „a doua revoluție”[10], noua abordare tindea spre alianțe cu statele ce preferau status quo-ul. Politica externă sovietică a culminat cu accederea Uniunii Sovietice în Liga Națiunilor, comisarul pentru relații externe al Uniunii Sovietice, Maksim Litvinov, insistând chiar pentru dezarmare și securitate colectivă[11].
Anterior, Uniunea Sovietică a profitat de ocazia încheierii pactului Briand-Kellogg pentru a crea Protocolul de la Moscova ce reprezenta o aplicare regională a pactului. Astfel, Polonia, România, Letonia, Estonia, Lituania, Turcia, Persia și Danzig-ul și-au manifestat interesul pentru a semna acest protocol[12].
În 1933, Statele Unite ale Americii recunosc oficial Uniunea Sovietică, însă cu promisiunea ca aceasta să nu mai ducă campanii comuniste pe teritoriul Statelor Unite. Tot în 1933 asistăm la o reînnodare a relațiilor dintre China și Uniunea Sovietică, cu scopul de a contracara acțiunile agresive ale Japoniei față de China. Concomitent, cooperarea cu Germania se încheie brusc, Molotov și Litvinov susținând că politica Germaniei Naziste reprezenta o amenințare la adresa Uniunii Sovietice.
Doi ani mai târziu, în 1935, are loc un act de o importanță deosebită pentru politica externă a Uniunii Sovietice: încheierea unor alianțe cu Franța și Cehoslovacia, alianțe ce prevedeau ajutor militar în cazul unui atac din partea altui stat european. Totuși, tratatul cu Cehoslovacia era valabil doar dacă intervenea și Franța în apărarea acesteia, iar Polonia și România refuzaseră acordarea unei permisiuni de tranzitare a teritoriului în cazul în care situația din Cehoslovacia cerea o intervenție a Armatei Roșii[13]. Anterior, Franța a semnat alianțe de flanc cu Polonia, Cehoslovacia, România și Iugoslavia, susținând astfel Mica Înțelegere formată din România, Iugoslavia și Cehoslovacia[14].
În același an, Internaționala comunistă a proclamat noua politică a fronturilor populare, acest lucru însemnând că partidele comuniste, contrar principiilor lor, trebuiau să coopereze cu celelalte grupări politice dornice să contribuie la oprirea fascismului și a reînarmării. De asemenea, în contextul războaielor dintre Japonia și China și respectiv dintre Italia și Etiopia, Uniunea Sovietică solicită Ligii Națiunilor să mobilizeze urgent forțe pentru implementarea păcii[15].
Cu toate că Germania schimbase între 1930 și 1933 mai mulți prim-miniștri, preluarea puterii de către Hitler la începutul anului 1933 arăta că, în mod evident, politica externă a Germaniei nu se va baza pe continuitate. În același an, Marea Britanie, Germania, Franța și Italia au semnat la Roma un pact ce izola Uniunea Sovietică[16].
În 1936 debutează Războiului Civil Spaniol, război în care avem față în față rebelii fasciști ai lui Francisco Franco și forțele guvernului democrat republican. Deși Marea Britanie și Franța nu oferă sprijin guvernului democrat, Uniunea Sovietică o face, fără succes însă, din cauza sprijinului oferit de către Germania și Italia rebelilor lui Franco. Războiul civil se termină în 1939, cu victoria lui Franco[17]. Pe lângă asta, o Spanie Socialistă nu era neapărat prioritară pentru Uniunea Sovietică, de importanță maximă fiind, mai degrabă, un război de durată care să îi solicite le Hitler și pe Mussolini. Intervenția Uniunii Sovietice împotriva fascismului a reprezentat mai mult o mișcare propagandistică, întrucât numai Uniunea Sovietică se ridicase împotriva revoluționarilor fasciști[18].
Tot în anul 1936, Germania ocupă zona demilitarizată Renania, moment ce a reprezentat fondul pe care Armata Roșie a început să se modernizeze. Uniunea Sovietică va sprijini mișcările politice comuniste din Europa prin Internaționala Comunistă, la Congresul din 1935 participând 65 de partide comuniste din întreaga lume.
În anii ’30, situația în care se regăsea Uniunea Sovietică era din ce în ce mai delicată, în special din 1936 când Germania și Japonia încheie Pactul Anticomintern, la care a aderat Italia în 1937, dar și Spania în 1939. Tot în 1936 a apărut și Axa, alcătuită din Germania și Italia, ce avea ca scop împărțirea sferelor de influență între cele două state[19]. Pentru a echilibra situația și a elimina o sursă de conflict, Uniunea Sovietică vinde statului Manchuko partea sa majoritară din societatea de căi ferate China-Est. Totuși, pe fondul expansiunii japoneze, Uniunea Sovietică a continuat să susțină atât mișcarea comunistă din China, cât și pe Chiang Kai-sheck. Ostilitățile dintre Japonia și Uniunea Sovietică au avut chiar și o conotație militară în 1938-1939, purtându-se chiar și bătălii la granița manciuriană, în apropiere de Vladivostok, dar ostilitățile s-au terminat rapid[20].
Pentru prima dată, Uniunea Sovietică protestează împotriva nerespectării Tratatului de la Versailles, tratat pe care anterior nu îl recunoscuse. În martie 1937, Uniunea Sovietică protestează împotriva anexării Austriei de către Germania, iar în timpul anexării Cehiei și dezmembrării Cehoslovaciei din 1938, Uniunea Sovietică nu a participat la întâlnirea de la Munchen și a acuzat Franța că nu și-a îndeplinit obligațiile față de Cehoslovacia[21].
Acordul de la Munchen a reprezentat doar o simplă iluzie de pace, în martie 1939 Hitler ocupând și Slovacia, regiunea Transcarpatia fiind oferită Ungariei. Ulterior, Hitler va sili și Lituania să cedeze regiunea Memel, context în care Marea Britanie și Franța au oferit garanții de independență Poloniei, similare cu cele oferite României și Greciei. Marea Britanie și Franța vor încerca să poarte discuții și cu Uniunea Sovietică privind o posibilă acțiune împotriva lor sau a altui stat european ce avea graniță cu Uniunea Sovietică. Întrucât Stalin nu avea încredere în democrațiile occidentale, a încercat să se reorienteze spre Germania, fiind convins că urma să izbucnească un război cu aceasta, și încercând măcar să obțină o amânare de câțiva ani pentru a-și moderniza armata. Primul pas a fost înlocuirea evreului Maxim Litvinov cu Viaceslav Molotov, acesta contactând imediat guvernul nazist. Astfel, pe 19 august 1939 s-a semnat un acord comercial între cele două state[22].
În același an, pe 23 august, Joachim von Ribbentrop, a semnat un pact de neagresiune cu Molotov, pact ce conținea și un protocol secret ce împărțea Europa de Est în două sfere de influență. Polonia avea să fie împărțită în două, Uniunea Sovietică avea să recâștige zona baltică, dar și Basarabia și Bucovina, chiar dacă aceasta din urmă nu făcuse parte niciodată din Rusia[23]. În urma acestui pact, Germania a invadat Polonia pe 1 septembrie 1939, iar Uniunea Sovietică a intrat dinspre est șaisprezece zile mai târziu, cu pretextul de a sprijini populația ucraineană și bielorusă din Polonia, întrucât guvernul se prăbușise. Totuși, pe 22 septembrie, Armata Roșie și Wehrmachtul german au participat la o paradă comună în orașul Brest[24].
După acest moment, Uniunea Sovietică va încerca să păstreze aparențele unei decizii democratice a populației din zonele ocupate, organizând alegeri în Belarusia și Ucraina occidentale, alegeri la care nu vor putea vota cetățenii polonezi, iar printre candidați și alegători fiind chiar și membrii Armatei Roșii. Deoarece numărul comuniștilor locali era prea mic, s-a format un grup de simpatizanți ai Uniunii Sovietice ce urma să furnizeze candidați pentru funcțiile locale[25]. În septembrie-octombrie 1939, Uniunea Sovietică își amplasează baze militare în statele baltice, ceea ce va încerca să facă și în Finlanda, însă fără succes. Asistăm astfel la războiul de iarnă, război ce va determina excluderea Uniunii Sovietice din Liga Națiunilor la 14 decembrie 1939. Pe 21 iulie 1940, Estonia, Lituania și Letonia devin Republici Sovietice Socialiste. Pe 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică trimite o notă ultimativă guvernului român, solicitând restituirea Basarabiei, dar și cedarea Bucovinei de Nord[26].
Remarcăm astfel faptul că perioada interbelică a adus modificări importante în relațiile externe ale Uniunii Sovietice, dar și ale celorlalte state europene, în general. Observăm încercarea de apropiere a Uniunii Sovietice de democrațiile occidentale, încercare ce a luat sfârșit la mijlocul anilor ’30 din cauza suspiciunilor de rea credință, o tentativă eșuată de a înăbuși revoluția fascistă din Spania, culminând cu pactul cu Adolf Hitler, acesta fiind considerat anterior dușman al Uniunii Sovietice. Pact va aduce Uniunii Sovietice nu doar teritorii noi, ci și și un război costisitor cu Finlanda, fiind rezultatul politicii expansioniste ce se va manifesta între anii 1939-1940.
Valul revoluționar din 1848 începe la Paris unde cererea de drepturi și libertăți au dus până la căderea lui Ludovic Filip de Orleans și la proclamarea Republicii. Ulterior, mișcările revoluționare se extind și la Viena, Budapesta, dar și în statele germane. Tot la Paris remarcăm și o prezență românească, Nicolae Bălcescu convocând o întâlnire ce avea ca scop schițarea unui program de revendicări ce urma să declanșeze simultan o revoluție, atât în Țara Românească, cât și în Moldova.[1]
Cu toate că în Moldova mișcările revoluționare au început separat față de cele din Țara Românească, ideile proiectului de creare a unui stat pan-românesc nu sunt anulate, ba chiar sunt susținute atât de revoluționarii moldoveni, cât și de cei din Transilvania. Intelectualitatea de la 1848 a reușit să vadă în țările occidentale un sistem politic demn de aplicat în spațiul românesc, fiind totodată conștienți de diferențele foarte mari dintre Europa Occidentală și principate, acest fapt îndemnându-i și mai mult la o mișcare radicală și la dorința de a înfăptui reforme imediate.
În afară de intelectualitate, sentimentul revoluționar reușise să cuprindă toate clasele sociale din principate. Boierimea nu era mulțumită de conducerea arbitrară a domnitorilor, dorind participarea mai profundă la actele guvernării, clasa de mijloc era nemulțumită de taxele mari plătite și dorind și ea putere politică, în timp ce țărănimea era din ce în ce mai nemulțumită de îndatoririle și obligațiile față de moșieri.[2]
Întrucât cele trei mișcări revoluționare au avut un caracter unitar prin programe, mulți istorici le consideră ca fiind o singură revoluție ce avea scopuri comune: realizarea unui stat românesc unitar, acordarea diverselor drepturi și libertăți democratice, independența față de puterile străine, etc. Spre deosebire de caracterul moderat deținut de revoluția din Moldova, revoluția din Țara Românească s-a remarcat prin ample mișcări care au durat trei luni ce a determinat necesitatea intervenției armate străine pentru înăbușirea sa.
În Țara Românească avem de-a face cu o revoluție a boierilor intelectuali de orientare liberală. În luna martie a anului 1848, personalități precum C. A. Rosetti și Ion Ghica realizează un comitet revoluționar ce pregătea o revoluție armată. Punctul de plecare al revoluției din Țara Românească a fost reprezentat de citirea, la 9 iunie 1848, la Islaz, de către Ion Heliade Rădulescu, a proclamației ce conținea programul revoluției. Proclamația se baza pe două elemente răspândite în gândirea politică a vremii, chiar din secolul al XVIII-lea, conform cărora apartenența la națiunea română ținea strict de etnia individuală, și nu de statutul social al fiecăruia, iar Țara Românească beneficia, printr-un tratat internațional, de păstrarea suveranității și independenței. [3]
Din punct de vedere al politicii externe, revoluționarii doreau respectarea tratatelor cu Imperiul Otoman, însă doreau renunțarea la protectoratul rusesc și la guvernarea prin cadrul Regulamentelor Organice.
Pe plan intern, se promova egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, votul universal, libertatea presei, cuvântului și întrunirilor, învățământ gratuit și egal pentru toți cetățenii, desființarea rangurilor și titlurilor nobiliare, alegerea liberă a domnitorilor pe o perioadă limitată la 5 ani pe baza votului universal.[4]
Remarcăm, prin aceasta, promovarea de către revoluționarii români a valorilor liberale europene, prin creșterea rolului cetățenilor în chestiunile de ordin public, prin înființarea unor instituții sau reformarea celor deja existente încât să fie mai adecvate unui popor liber ce beneficia de drepturi și libertăți individuale. Mai putem remarca și inspirația revoluționarilor români în ideile întâlnite în Occident, dar și existența în prealabil a acestor idei în spațiul românesc încă din timpul revoluției lui Tudor Vladimirescu.
Revoluționarilor aflați în Țara Românească li s-au alăturat și cei veniți de la Paris, printre care îi amintim pe Nicolae Bălcescu, frații Dumitru și Ion Brătianu, frații Golescu, ce se vor reuni într-un Comitet Revoluționar în cadrul căruia se va propune declanșarea revoluției în data de 11 aprilie, adică în ziua de Paști, motivul coincidenței între cele două evenimente fiind evidențierea caracterului pașnic al manifestației[5]
În contextul declanșării Adunării de la Blaj, remarcăm politica de izolare a Țării Românești abordată de către domnitorul Gheorghe Bibescu prin paza mai atentă a granițelor, interzicerea circulației ziarelor ce veneau de la Brașov, ba chiar autoritățile române de la București au refuzat eliberarea unui pașaport cu drept de trecere în Transilvania pe numele lui Nicolae Bălcescu. Între timp, Ion Ghica și Nicolae Bălcescu ofereau recomandări revoluționarilor români din Transilvania referitor la parcursul revoluției, la colaborarea cu maghiarii în schimbul recunoașterii națiunii române și a oferirii de libertăți și drepturi cetățenești românilor. [6]
Începutul revoluției de la 1848 din Țara Românească a fost dat la data de 11 iunie în București, când străzile erau pline de oameni și copii ale Proclamației de la Islaz. Ceea ce este și mai surprinzător este comportamentul domnitorului Gheorghe Bibescu care, spre deosebire de omologul său moldovean, acesta nu va recurge la represiune, ci va semna Proclamația de la Islaz ce va servi drept constituție pentru următoarele luni, însă după două zile va abdica și se va retrage la Brașov, puterea fiind preluată de tinerii revoluționari care vor forma un guvern provizoriu. [7]
Noul guvern provizoriu va încerca reformarea țării prin crearea de instituții noi, a unei armate naționale sub conducerea generalului Gheorghe Magheru, a încercat abordarea problemei agrare, fără reușite atât din cauza divergențelor dintre conservatori și liberali, dar și din cauza pericolului ca o reformă agrară să nu ducă țara într-o catastrofă economică, a încercat organizarea unor alegeri libere în urma cărora să se realizeze o adunare constituantă ce avea să redacteze un nou text cu caracter constituțional ce avea să înlocuiască Regulamentul Organic. Intervenția militară străină va pune capăt însă acestor tentative de creare a unei noi legi fundamentale pentru Țara Românească. [8]
Remarcând pericolul unei invazii rusești, guvernul provizoriu a încercat să obțină sprijin francez și englez, fără niciun rezultat însă, armatele rusească și otomană vor ocupa Țara Românească și o vor delimita în două zone de ocupație, inclusiv Bucureștiul fiind împărțit în două. Ocupația militară străină avea să dureze până la semnarea convenției de la Balta Liman din 1849. [9]
Revoluția din Țara Românească avea să fie cea cu caracterul cel mai radical dintre cele trei mișcări revoluționare manifestate în spațiul românesc. Dacă cea din Moldova avea să fie înăbușită înainte de începerea propriu-zisă, limitându-se doar la niște proclamații, cea din Transilvania transformându-se în luptă contra dominației maghiare, cea din Țara Românească avea să fie singura revoluție veritabilă ce s-a concretizat prin abdicarea domnitorului și constituirea unui nou guvern revoluționar, elementele cele mai caracteristice unei revoluții veritabile, cu toate că acestea au fost spulberate odată cu intervenția și ocupația străină.
Cu toate că situația politică a regiunilor românești populate de români în care s-au manifestat revoluțiile de la 1848 au generat o evoluție distinctă, remarcăm existența mai multor elemente comune ale mișcărilor revoluționare din Țara Românească, Moldova și Transilvania. Primul element comun pe care îl putem remarca este chiar participarea diverselor personalități la mai multe momente revoluționare. Spre exemplificare amintim participarea revoluționarilor moldoveni exilați, precum Mihail Kogălniceanu, la evenimentele de la Cernăuți sau la cele de la Blaj, sau încercarea lui Nicolae Bălcescu de a participa la revoluția din Transilvania și respingerea dreptului de a trece granița de către guvernul condus de Bibescu, ulterior încercarea lui Bălcescu de a reconcilia taberele română și maghiară, conduse de Avram Iancu și respectiv Lajos Kossuth în scopul salvării mișcării revoluționare românești ce risca să cadă pradă eșecului.
Un alt element foarte important ce îi fac pe mulți istorici să considere mișcările revoluționare din regiunile românești ca fiind, de fapt, una singură, este dat de similitudinea pe care o regăsim în cadrul programelor realizate în contextul momentului 1848. Deși situația românilor era diferită, aceștia cereau în toate regiunile românești o reprezentare în cadrul legislativ al statului, libertate individuală, libertatea tiparului, etc.
De remarcat este caracterul Petițiunii Naționale de la Blaj. Remarcăm aici că, toate cele 16 puncte ale petițiunii încep cu aceeași formulare, și anume în numele propriu de „Națiunea română”. Remarcăm aici dorința poporului român de a se simți recunoscut în cadrul Imperiului Habsburgic sau a unei posibile Ungarii Mari ce se prefigura la momentul revoluției din 1848.
Așadar, putem considera mișcările revoluționare de la 1848 din spațiul românesc ca făcând parte dintr-o singură revoluție, iar caracterul distinct al manifestațiilor fiind dat doar de natura politică în care se aflau principatele române la momentul 1848, statut care a generat însăși revoluția, elita românească fiind revoltată față de protectoratul rusesc în mod special, dar și de intențiile Ungariei de a integra în granițele sale Transilvania.
Remarcăm și o atitudine a revoluționarilor diferită față de puterile ce dominau politicul statelor românești, astfel, dacă în Moldova și în Țara Românească revoluționarii preferau păstrarea relațiilor cu Imperiul Otoman și doreau îndepărtarea protectoratului rusesc, în Transilvania avem de-a face cu preferarea influenței habsburgice în detrimentul celei maghiare. Observăm astfel cum elita politică a încercat apropierea de un anumit pol de putere în vederea obținerii cerințelor pe care le-au enunțat în jurul momentului 1848.
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a reprezentat declanșarea unui conflict nemaiîntâlnit până la acel moment în lume, denumit Războiul Rece. Acest conflict s-a diferențiat de toate conflictele existente până atunci pe suprafața pământului. Un conflict care s-a remarcat prin înarmarea excesivă a celor două mari puteri, înarmare care, în loc să pregătească un nou război, a asigurat pacea. Se formează astfel două axe:
Alianța este principala soluție de rezervă după ce planurile americane pentru perioada postbelică au eșuat, reorganizarea lumii în jurul Organizației Națiunilor Unite fiind obstrucționată de Uniunea Sovietică[1]. În urma Blocadei Berlinului și a loviturii de la Praga, ia naștere Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Deși se invocau baze democratice, această alianță a fost formată strict cu scopul de a se apăra, acest lucru fiind demonstrat de aderarea Portugaliei la alianță, deși nu era un stat democratic la momentul respectiv. În replică, în 1955, la propunerile lui Nichita Hrușciov, se semnează Tratatul de la Varșovia, ce regrupa statele satelit ale Uniunii Sovietice, scopul principal al acestuia fiind, de fapt, justificarea continuării prezenței trupelor sovietice pe teritoriul statelor sovietizate.
Orice doctrină politică este condiționată de societatea în care se dorește a fi implementată. Așadar, reprezintă un sistem de credințe concretizate sub aspectul unor idei care sunt corelate cu anumite interese ale grupului social căruia i se adresează, contribuind în acest fel la realizarea conștiinței politice[2]. În perioada interbelică a apărut o nouă formă de organizare social-politică numită totalitarism. Acesta a cunoscut forme diverse: bolșevismul în Rusia (1917), fascismul în Italia (1922) și nazismul/național-socialismul în Germania(1933).
Evenimentele care au favorizat instaurarea regimului bolșevic in Rusia sunt reprezentative in ansamblu pentru fenomenologia caracteristica implementării regimurilor de tip totalitar: schimbarea fiind generata de starea de nemulțumire profunda din rândul populației in ceea ce privește orânduirea politica existenta. Instaurarea regimurilor totalitare in Europa a fost astfel favorizata de situația de la sfârșitul Primului Război Mondial.
In cazul Rusiei ostilitatea fata de regimul țarist a fost determinata de consecințele nefaste, din rândul populației, datorate efortului prelungit de război: “pământul a rămas necultivat”, “orașele au suferit de foame”[3]. Aceasta realitatea sociala își are rădăcinile in nivelul insuficient de dezvoltare din anul 1914 care nu corespunde cu nevoile pe care le implica un război industrial de lunga durata. In acest context Nicolae al II-lea a abdicat iar puterea a fost preluata de un Guvern provizoriu- Comitetul Executiv al Dumei [4].
Tezele din aprilie lansate de către Lenin, șeful aripii revoluționare al Partidului Muncitoresc Social-Democrat, se pretează pe revendicările principale ale poporului rus: semănarea imediata a păcii, trecerea pământului moșierilor in folosința țăranilor, dreptul popoarelor la autodeterminare pana la despărțirea de statul rus[5]. Acest lucru a permis ascensiunea rapida a Partidului Bolșevic încununată cu acapararea puterii de către comuniștii radicali printr-o lovitura de stat organizata la 25 octombrie/ 7 noiembrie 1917. Una din primele masuri adoptata de noul regim a fost ieșirea Rusiei din război prin semnarea păcii separate de la Brest Litovsk, ceea ce a eliminat principala construcție generala la nivel cognitiv, care clasa războiul drept principalul vinovat pentru starea economica precare[6].
In plan ideologic influenta ideilor lui Karl Marx si Frederich Hegel se regăsește in mod covârșitor in modelul de stat socialist impus de noile realități politice din Rusia. Un prim element fundamental pentru absolutizarea întregii sfere a puterii politice li constituie afirmarea existentei unei lupte permanente intre clase, care trebuie reprimata pentru a ajunge la egalitate sociala. Pe acest palier întreaga istorie o omenirii este perceputa drept rezultatul unei confruntări intre asupriți si asupritori, in calitate de reprezentanți ai unei clase sociale: “istoria tuturor societăților de pana azi este istoria luptelor de clasa”[7], in contrapondere conceptul războiului dintre națiuni este negat. In aceasta construcție interesul clasei dominante a unei națiuni primează, fiind transformat in cauza războaielor naționale.
Doctrina politica conturata in jurul intereselor de clasa este alimentata prin amplificarea modurilor de asuprire in condițiile specifice societății moderne, care astfel a contribuit la susținerea antagonismelor de clasa. Scindarea societății in doua clase conturate antitetic-burghezia, proprietarii mijloacelor de producție si proletariatul, muncitori salariați ce își vând forța de munca- devine o emblema pentru societatea comunista. Dezvoltarea capitalismului a condus la eliminarea celorlalte clase, la care se adaugă creșterea sărăciei in rândul proletariatului, fapt ce a obligat proletariatul sa se revolte. Aceasta revolta sociala are scopul declarat de a favoriza realizarea unei societăți fără clase, in condițiile existentei unei singure categorii sociale.
Interesul unei clase este cel care favorizează puterea sau prosperitatea ei, ceea ce induce procesul de determinare dintre clase: “putem cumpăra un grad mai înalt de libertate numai cu prețul înrobirii altor oameni, al scindării omenirii in clase”[8]. Așadar conform teorie marxiste libertatea poate fi obținuta doar prin subjugarea altor oameni, coborați astfel la statutul de sclavi. In acest mecanism asupritorii trebuie sa lupte pentru a-și menține libertatea ceea ce ii condiționează sa se raporteze in permanenta la situația lor de clasa. Aceasta rețea sociala este definita de către Marx ca fiind cea care creează conștiința umana: “nu cunoștința oamenilor le determina existenta ci, dimpotrivă, existenta lor sociala le determina conștiința.”[9].
Relațiile antagonice in care clasele sunt obligate sa se implice, fiind așadar independente de voința individului, formează conform teoriei marxiste structura economica a societății- “un uriaș amalgam in care cetățenii sunt prinși si striviți”[10]. Acest sistem social ii deposedează pe indivizi de posibilitatea de a acționa deoarece nu funcționează după coordonate raționale astfel ca nu putem impune sistemului social interesele noastre: dimpotrivă sistemul social determina acțiunile dominatorului si ale dominatului si modul lor de gândire. Odată aduse in lumina aceste elemente caracteristice, decurge necesitatea schimbării de tip revoluționar pe a cărei coordonate este formulata ideologia marxista.
Clasa muncitoare este susținuta de către comuniști pentru a se afirma în fiecare stat în care orânduirea socială și politică existentă subjuga interesele acesteia. In acest scop “comuniștii sprijină pretutindeni orice mișcare revoluționară” care contribuie la sporirea forței clasei proletare prin solidaritate. Revoluția este ideea centrala folosita drept mecanism de implementare a ideologiei comuniste, in vederea reformării societății. Multiplicarea proletarilor datorita conștiinței de clasa in afara granițelor își regăsește impulsul in indemnul Partidului Comunist din Rusia, “Proletari din toate tarile, uniți-va!”[11]. Aceasta acțiune va permite “ridicarea proletariatului la rangul de clasa dominanta”[12] și desființarea burgheziei, identificata drept principalul dușman a egalității sociale. Așadar comuniștii susțin interesele proletariatului din toate tarile, independente de naționalitate. Totodată Marx susține ca adevărata cauza a împărțirii sociale in clase antagoniste este proprietatea privata iar din acest motiv ea trebuie desființata.
Pentru a se autodefini, marxismul realizează o expunere critică a concepțiilor socialiste, catalogate drept rivale: socialismul reacționar, socialismul conservator si socialismul critica utopic; acestea fiind încadrate ca antirevoluționare. Scopul acestui demers este legitimarea monopolului asupra mișcării revoluționare. In practica acest lucru s-a realizat prin redactarea celor “21 de condiții” ale Cominternului, care însemnau “de facto” subordonarea tuturor Partidelor Comuniste[13].
Proletariatul are misiunea istorica de a îngropa capitalismul, însă acest lucru va fi posibil doar in tarile cele mai dezvoltate prin adoptarea unor masuri[14]. La sfârșitul secolului al XIX-lea Vladimir I. Lenin a susținut ca este posibila instaurarea comunismului si într-o tara săraca cu condiția existentei unui puternic partid comunist. In statele neindustrializate, precum cele din Asia, Partidul Comunist trebuie sa colaboreze cu forțele naționaliste locale pentru a realiza o revoluție a muncitorilor.
Ideologia comunistă, asemeni tuturor ideologiilor totalitare își propune eliberarea individului de el însuși si crearea unui om nou care sa se potrivească cu ideea despre stat dezirabila si din acest motiv impusa de către ansamblu de guvernare. Din aceasta perspectiva supremația statului asupra societăți asigura libertatea individului. Revoluția trebuie sa conducă la dispariția ideilor si implicit a “adevărurilor eterne, ca libertate, egalitate”, deoarece ideile preponderente într-o epoca istorica au fost întotdeauna “ideile clasei dominante”[15]. Astfel că marxismul neaga istoria deși o folosește, “contrazice toata dezvoltarea istorica de pana acum”[16].
Instrumentul fundamental ce a stat la baza implementării demersului ideologic a fost partidul unic -Partidul Comunist al Uniunii Sovietice- considerat vârful de lance a întregii mișcări muncitorești. Existenta unui partid unic a permis concentrarea controlului asupra mijloacelor de persuasiune (propaganda realizata si prin educație) si de coerciție. Așadar s-a produs o reformare a statului pentru a deține controlul asupra acestor modalități de impunere a ideologiei, dar si o reformare a societății prin aplicarea adevărului unic, la nivel individual si cotidian. Partidul Comunist din Uniunea Sovietica a luat inițiativa formarii Internaționalei a III-a Comunista, cu sediul la Moscova, care reunea toate Partidele Comuniste la nivel global[17]. Comintern-ul se transforma intr-un instrument al politicii externe sovietice.
De impunerea unei ideologii se leagă strâns și realizarea unei propagande menită să ușureze calea de ascensiune a liderului, în perspectiva obținerii unor implementări cât mai durabile, în rândul maselor, a ideilor promovate de Partidul Comunist. In același scop au fost construite si o serie de mituri fondatoare, folosite ca motivații ale propagandei politice.
Un exemplu relevant care ilustrează aplicarea credințelor în practica politică și totodată determinarea și angajamentul pentru cauza anticipata este dat de modul in care s-a impus marxism-leninismul si apoi stalinismul in Uniunea Sovietica.
În secolul al XIX-lea, toate statele din zona balcanică au probleme în a încheia acorduri comerciale cu diverse state, acestea având un deficit mare de credibilitate întrucât, după obținerea independenței de stat, aceste state nu aveau o structură administrativă dezvoltată, iar nici despre sistemul economic nu se poate spune că ar fi fost foarte bine articulat și adaptat nevoilor perioadei. Evident, în această situație se regăsește și România care inițial a fost într-un izolaționism politic și economic, întrucât aceasta nu avea o atractivitate din niciun punct de vedere.
Astfel, după ce România își proclamă independența, semnează două acorduri comerciale importante cu Austro-Ungaria și cu Rusia. La acestea două se adaugă și încheierea unor convenții comerciale cu state precum Elveția, Anglia, Italia, Olanda și Belgia. Din aceste tratate și convenții comerciale putem remarca faptul că exportul realizat de România consta în mare în produse alimentare (agricole și animale) și materii prime, în timp ce importul era reprezentat de mărfurile fabricate[1]. Putem deduce cu ușurință de aici că România avea un deficit în privința tehnologiei, producția fiind similară secolelor trecute, lipsind fabricile care să producă mărfuri fabricate.
Acordul comercial semnat de noul stat românesc cu statul austro-ungar a intrat în vigoare la 1 iunie 1876 și, întrucât a fost primul acord de acest gen, a folosit drept etalon pentru toate celelalte acorduri semnate ulterior de România. În ciuda avantajelor precum clauza națiunii celei mai favorizate (scutirea de taxe vamale pentru o serie de produse precum minereuri, cărbune, fier, lemn, oțel, obiecte de artă sau mașini agricole), aplicarea acestei convenții s-a dovedit a fi mai puțin benefică pentru România, întrucât piața românească a fost invadată de produse austro-ungare de o mai bună calitate și la un preț mai accesibil, România intrând într-o criză economică. Pe lângă acest aspect, Austro-Ungaria a evitat să cumpere produsele românești, chiar făcând concurență cu România pe produse, precum lemnul sau produsele alcoolice[2].
Exportul României era reprezentat de 34% din totalul producției, iar în perioada cuprinsă între 1877 și 1881, din exporturile românești de vite, 71% aveau ca destinație Austro-Ungaria, iar din cele de porci, 96% aveau aceeași destinație. Putem remarca faptul că România era dependentă de exporturile către Austro-Ungaria, deoarece în 1879 autoritățile austro-ungare vor dubla taxele pentru vitele importate din România, însă autoritățile românești nu vor lua nicio măsură pentru a răspunde gestului austro-ungar[3].
După această măsură, Austro-Ungaria va interzice complet importurile de vite provenite din Bulgaria, Serbia și România, invocând ca motiv este o epidemie de pestă bovină, deși epidemia era prezentă în România doar în 7 cătune[4]. Însă această situație va afecta nu doar exportul românesc de vite spre Austro-Ungaria, ci și cel de porci, întrucât Austro-Ungaria va impune interdicții și la exportul de porci din România[5]. Relațiile economice dintre cele două state s-au deteriorat și mai tare, întrucât în 1882, Austro-Ungaria a sporit taxele vamale și pentru grânele ce erau importate din România.
Pentru a ieși din izolarea politico-diplomatică, România va încheia și un tratat secret de alianță cu Austro-Ungaria în 1883. În ciuda încheierii acestui tratat, relațiile economice dintre cele două state nu se remediaseră. Deși la prima vedere, putem spune că România a fost cea avantajată din moment ce acum avea aliați puternici, avantajul net a fost tot pentru Germania. Fiind o țară industrializată, avea nevoie de piețe noi de desfacere, iar România a fost exact ceea ce avea nevoie[6].
Putem remarca păstrarea tensiunilor economice dintre cele două state, România și Austro-Ungaria, întrucât între 1882-1884, România nu a putut să exporte vin în Austro-Ungaria. De asemenea, România a avut probleme și în exportul de animale mici, nu doar de porci și vite, Austro-Ungaria acceptând importurile din România de animale mici doar în funcție de știrile privitoare la starea de sănătate a acestora. La aceste aspecte se adaugă, așa cum am mai amintit anterior, și mărirea tarifelor pentru grâne.
Deoarece convenția încheiată cu Austro-Ungaria a fost grav și repetat încălcată, vor avea loc discuții între cele două părți, rezultatul fiind declanșarea unui război vamal până în 1893.
Convenția dintre România și Austro-Ungaria fusese încheiată pe o perioadă de 10 ani. Așadar, remarcăm apropierea termenului de expirare a acesteia. Au avut astfel loc discuții pentru o reînnoire. Evident, având în vedere eșecul acestei convenții, părerile au fost împărțite. Deși politicieni români și cei unguri nu doreau prelungirea ei, cei austrieci erau interesați de o reînnoire. Au fost dispute inclusiv privitoare la locația întrevederilor, dacă aceasta să fie Viena sau București. Tratativele au eșuat însă, de la 1 iunie 1886 toate mărfurile venite din România fiind taxate cu 30%. Astfel, Austro-Ungaria lovea România la toate sectoarele economice ale acesteia. Ca răspuns, România va adopta și ea măsuri similare pentru o gamă largă de produse venite din Austro-Ungaria.
Astfel, dacă România exporta între 1881 și 1885 animale și produse din animale în valoare de 18.860 lei, între 1886 și 1890 acestea vor scădea la 2200 lei. Se va diminua exportul de aproape 9 ori. De asemenea, în privința exportului de cereale constatăm o diminuare de la 48.800 lei între 1881 și 1885 la 6700 lei între 1886 și 1890. Totodată, aceeași situație se regăsește și în privința importurilor, unde ponderea a scăzut de la 46,6% la 19,4%[7].
Războiul vamal dintre cele două state le va afecta în final pe ambele. Piața de desfacere din România este distrusă, iar exportul românesc se deplasează de pe piața austro-ungară spre cea germană, britanică, belgiană, franceză, italiană sau chiar rusă[8].
Marea Britanie fusese interesată de comerțul cu România chiar înainte ca România să își obțină independența, iar între 1880 și 1890, aceasta va deveni principalul destinatar al exporturilor românești de grâne. Achizițiile britanice de grâne văr ajunge chiar la 57% din totalul grânelor pe care le exporta România[9].
Cum am precizat și mai sus, războiul vamal dintre România și Austro-Ungaria va înceta în 1893. Se va reveni la schimburi comerciale între cele două state, însă Austro-Ungaria nu va mai reprezenta același lucru pe care îl reprezenta în perioada de funcționalitate a convenției comerciale dintre cele două state.
La sfârșitul anului 1893 se semnează în sfârșit o nouă convenție între Austro-Ungaria și România la București. Aceasta avea 9 articole, completate de un articol adițional și un protocol final. Printre prevederi amintim reintroducerea statului de națiune cea mai favorizată sau interzicerea prohibirii importurilor sau a tranzitului mărfurilor[10].
În anii de dinaintea Primului Război Mondial, 12% dintre exporturile românești erau cu destinația Austro-Ungaria[11].
De cealaltă parte, România a avut relații comerciale importante și cu Germania. De altfel, relațiile dintre România și Germania au fost dezvoltate pe toate planurile. Cele două state vor încheia o convenție comercială în 1881 și vor avea ulterior loc discuții între 1886 și 1887 pentru încheierea unui tratat suplimentar. Convenția din 1881 era încheiată tot pe 10 ani, pe modelul Austro-Ungar.
În privința tarifului convențional româno-german acesta conținea și o serie de prevederi pe care guvernul român le-a inclus mai apoi în 1886 în programul de încurajare a industriei naționale. Guvernul german a văzut în existența acestor articole o oportunitate pentru a acapara o parte însemnată a pieței românești. Convenția comercială modificată intră în vigoare din 17 februarie 1887[12].
Totuși, relațiile comerciale dintre România și Germania nu vor continua în aceeași linie. După încetarea convenției comerciale dintre cele două state în 1891, guvernul de la București a acceptat un nou tarif autonom, tarif pe care Germania va refuza să îl recunoască, impunând mărfurilor provenite din România un tarif general. Se desființează astfel privilegiile acordate României. Acest tarif general care nu favoriza deloc România ar fi avut un efect de a retrage marfa românească de pe piața germană, astfel România observând un front comun între Austro-Ungaria și Germania.
Întrucât România era în plin război vamal cu Austro-Ungaria, aceasta va acorda mai multe concesii Germaniei, pentru a nu se izola complet din punct de vedere economic.
După lungi tratative, se reușește încheierea unei noi convenții cu Germania, fiind încheiată, de asemenea, pe baza principiilor națiunii celei mai privilegiate. Noua convenție cuprindea 21 de capitole și era încheiată tot pe o perioadă de 10 ani. Convenția prevedea ca germanii să acorde reduceri pentru comerțul extern român.
În primii ani de la independență, între 1881 și 1885, România va fi dependentă de Austro-Ungaria. Practic importurile vor fi de 46% din total, iar exporturile de 34%, în timp ce importurile din Germania vor fi doar de 13%. Între 1886 și 1890 însă, importurile din Austro-Ungaria vor fi doar de 18,15%, în timp ce exporturile vor reprezenta numai 7,17% din totalul exporturilor. În aceeași perioadă, importurile din Germania vor reprezenta 28,09 din totalul importurilor, vreme ce exporturile spre Germania vor fi de 14,1% din total.
Între 1891 și 1895 remarcăm cum încep să se remedieze interacțiunile comerciale dintre România și Austro-Ungaria, importul din Austro-Ungaria fiind de 23,90%, iar exportul pe piața austro-ungară de 11,88%. În aceeași perioadă, importul din Germania era de 28,80, la o valoare aproximativ egală cu perioada 1886-1890, iar exportul era de 18,75% din valoarea totală a exporturilor realizate de România.
Între 1896 și 1900 avem de-a face cu o creștere a importurilor de marfă de proveniență austro-ungară, la 28,37%, în timp ce exporturile erau reprezentate de 20,37% din totalul exporturilor realizate de România. De asemenea, remarcăm o continuitate la importurile de marfă din Germania, acestea reprezentând 27,67% din totalul importurilor realizate de România, iar exporturile se diminuează la doar 5,15% din exporturile totale ale României.
Remarcăm faptul că în anii 1891 și 1990, importurile realizate de România sunt în mare parte de proveniență germanică, peste 50% fiind din Germania și Austro-Ungaria, asta arătând clar apropierea României de Puterile Centrale, nu doar din punct de vedere militar, cât și economic.
În perioada 1900 și 1910, 6,94% dintre exporturile României s-au îndreptat către Germania, în vreme ce 12% aveau ca destinație Austro-Ungaria. Totuși, dacă luăm în calcul toate datele statistice din perioada 1880-1910, Germania se află pe primul loc atât la importuri, cât și la exporturi.
Așadar, putem considera că relațiile comerciale ale României cu Austro-Ungaria reprezintă un punct esențial și indispensabil pentru România în acea perioadă, România fiind practic dependentă de importurile și exporturile realizate între aceasta și Austro-Ungaria, respectiv Germania. Putem remarca cu ușurință impactul negativ deținut de războiul vamal și de restricțiile pe care Austro-Ungaria le-a impus asupra României, România încercând să conserve relațiile cu Germania mai degrabă decât să semneze noi tratate cu alte state.
Prima formațiune comunistă din România a apărut în mai 1921 ca urmare a desprinderii unui grup din Partidul Socialist Român, apărând astfel Partidul Comunist din România. Cum era probabil de așteptat, majoritatea membrilor acestui partid aparțineau clasei muncitoare, regăsindu-se însă și nume importante precum Lucrețiu Pătrășcanu.
După cum îi spune și numele, Partidul Comunist din România era afiliat Internaționalei a III-a și promova ideile bolșevice, detașându-se astfel de socialiști, care nu aveau neapărat o orientare pro-sovietică. Printre ideile pe care le susțineau comuniștii se afla și ideea conform căreia Basarabia era teritoriu de drept sovietic, România fiind stat imperialist care a ocupat fără drept acest teritoriu. De asemenea, mare parte dintre membrii partidului erau reprezentați de maghiari, bulgari, care, evident, aveau, de asemenea, interese teritoriale. Din cauza atitudinii anti-naționale pe care o promova partidul, acesta este declarat ca fiind ilegal în timpul guvernării liberale în 1924 și va rămâne așa până după Războiul II Mondial.
Ca urmare a scoaterii în afara legii a formațiunii politice, va apărea un nou partid denumit Blocul Muncitoresc Țărănesc, reușind chiar la alegerile din 1931 să obțină 5 locuri în Parlament. Noul partid va fi și acesta scos în afara legii în 1933 după grevele de la Grivița, când mulți membri au fost închiși, printre care și Gheorghe Gheorghiu-Dej, însă va apărea un altul, denumit Liga Muncii, scos și acesta în afara legii la scurt timp după apariție, moment în care comuniștii renunță la alte manifestări politice oficiale.
Putem remarca continuitatea politicii pro-sovietice a formațiunilor deja amintite inclusiv prin atitudinea față de politica europeană, și anume față de regimul nazist, cel fascist, sau față de politica statelor democratice. Astfel, până la semnarea pactului ruso-german din 23 august 1939, atitudinea formațiunii politice era una anti-nazistă și anti-fascistă, iar după acest moment era una pro-nazistă și focusată în mare parte împotriva statelor democratice precum Franța sau Marea Britanie.
Un moment important pentru grupare este momentul 1940 și pierderea membrilor din zonele ocupate, pierdere importantă, întrucât politica partidului considera România ca fiind stat imperialist, și, în mod evident, majoritatea membrilor care susțineau acest lucru trăiau în acele zone, respectiv maghiarii din Transilvania, rușii și ucrainienii din Basarabia și bulgarii din Cadrilater.
În următoarea perioadă apar divergențe între forțele partidului, și anume conducerea oficială a lui Floris, gruparea aflată în închisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și gruparea de la Moscova a Anei Pauker. După intrarea României în război, Floris avea să își piardă funcția de conducere, moment când începe lupta pentru partid și, totodată, pentru conducerea României.
Având în vedere evoluția politicii interne, în primăvara lui 1944, partidele politice românești au luat atitudine și se creează Blocul Național Democrat, format din Partidul Național Țărănesc, Partidul Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist, având ca scop retragerea din Axă, încheierea unui armistițiu cu Aliații și sprijinirea acestora în vederea câștigării războiului. Pe plan intern, scopul Blocului Național Democrat era înlăturarea lui Antonescu și înlocuirea sa cu un guvern democratic, membrii partidelor precizând că doresc să își păstreze caracterul politic distinct, iar noul Bloc Național Democrat fiind doar o unealtă prin care România să se reîntoarcă la democrație. [1]
După răsturnarea lui Antonescu, regele Mihai îl numește prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, iar noul guvern era format în mare parte din cadre militare, la care se adăugau și șefii partidelor membre în Blocul Național Democrat, și anume Maniu și Brătianu din partea Partidului Național Liberal și al Partidului Național Țărănesc, Constantin Titel Petrescu din partea Partidului Social Democrat și Lucrețiu Pătrășcanu din partea Partidului Comunist.
Vedem, așadar, o prima implicare a Partidului Comunist în actul guvernării, ca urmare a presiunilor externe, dar și ca urmare a situațiilor interne, generate de demiterea lui Ion Antonescu din fruntea statului.
O implicare importantă a comuniștilor, prin persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu, este remarcată în negocierile purtate pentru pace la Moscova, cu toate că discuțiile cu Molotov au fost destul de tensionate, întrucât rușii aveau pretenții prea mari de la guvernul și armata române. Se remarcă formarea unui nou grup, promovat de către Partidul Comunist, și anume Frontul Național Democrat, ce cuprindea și Partidul Social Democrat și Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc nefăcând parte din acest front, Maniu și Brătianu refuzând categoric apartenența la un astfel de front patronat de către Partidul Comunist.
Pe data de 4 noiembrie avem de-a face cu o remaniere a guvernului Sănătescu, Frontul Național Democrat sporindu-și influența, din el făcând parte nume precum Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Lucrețiu Pătrășcanu. Pe 2 decembrie, din cauza presiunilor, Sănătescu demisionează.
Instalarea comuniștilor la putere s-a întâmplat la începutul lui 1945, când, după ce trupele sovietice ocupaseră în prealabil Bucureștiul, scoțându-le pe cele române afară și înconjurând palatul regal au pus presiune pe rege și acesta, la ordinele lui Vîșinski, numește un nou guvern, condus de Petru Groza, de data aceasta nemaiavând în componență partidele tradiționale.
Pentru a spori suportul populației, Petru Groza negociază cu Stalin retrocedarea Transilvaniei. Se remarcă o creștere spectaculoasă a numărului de membri în următorii doi ani, numărul triplându-se.
La presiunile Marii Britanii și ale Statelor Unite ale Americii, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc vor fi incluse în guvern, însă nu vor deține portofolii.
Guvernul Petru Groza anunță organizarea de alegeri libere în februarie 1946, însă vor amâna alegerile pentru luna noiembrie a aceluiași an. Se va organiza o întreagă campanie prin care se încearcă o manipulare a populației în vederea votării cu comuniștii, se încearcă împiedicarea populației să voteze, fiind funcționale prea puține secții de votare în zone cu densitate mare a populației, se manipulează presa.
Guvernul va anunța cu întârziere rezultatul alegerilor, însă acesta va fi falsificat, rezultatele oficiale arătând o victorie a comuniștilor cu un scor electoral de 70%, scor ce se va dovedi a fi fals după revoluția din 1989.
Partidele istorice vor fi desființate în 1947, membrii acestora fiind ori arestați, ori vor reuși să fugă în exil. Comuniștii îl vor forța pe rege să abdice și vor instaura republica.
