Profesor de Istorie
În analiza problemelor legate de eficiența educației românești, putem porni de la criticile tot mai acide aduse învățământului, apărute în special din cauza promovabilității scăzute la examenele naționale, a bagajului scăzut de cunoștințe acumulate de elevii români după ce au urmat diverse forme de instruire în învățământul de stat, precum și inoportunitatea oferită de urmarea diverselor programe de studiu din cadrul liceelor sau universităților. Drept urmare, sintagma analfabetism funcțional este tot mai des întâlnită în spațiul public.
Cu pretenția unei abordări corecte a temei, suntem nevoiți să parcurgem etape precum: informarea asupra stadiului în care se află activitatea condusă (având ca rezultat obținerea de informații cantitative / stocate și calitative / prelucrate, interpretate); evaluarea informațiilor stocate, prelucrate, realizată prin operații de măsurare, apreciere și decizie (parțială și finală) cu valoare de diagnoză; comunicarea deciziei (parțiale, finale) cu scop de reglare-autoreglare a activității la un nivel corespunzător diagnozei și prognozei stabilite, ceea ce presupune măsuri operative și strategice de corectare, ameliorare, perfecționare, ajustare structurală, reformare[1].
În anul 2007, Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării a realizat un raport privitor la sistemul de educație din România. Astfel, potrivit raportului, eficiența sistemului de educație românesc este ilustrată prin rezultatele la testele PISA, PIRLS, TIMSS. România a participat la prima testare PISA în 2000, iar din acel moment se constată faptul că România s-a aflat, în mod constant, pe ultimele locuri în ceea ce privește capacitatea elevilor de a înțelege textele pe care le citesc, iar procentajul copiilor care nu reușesc să atingă nivelul de competență 2 este cel mai scăzut la nivel european, de doar 47% la lectură în anul 2009 și de doar 37% la matematică în anul 2012. Dacă cifrele nu exprimă prea multe, amintim faptul că nivelul 2 este reprezentat de recunoașterea literelor și de capacitatea de a citi cuvinte și propoziții de nivel simplu. De asemenea, testele PIRLS au ca scop verificarea competențelor în lectură ale elevilor și se aplică o dată la cinci ani. În acest caz, România ocupa în anul 2011 abia locul 36 din 45, în scădere față de anul 2001 când ocupa locul 22. Remarcăm astfel o scădere constantă și dramatică a performanțelor înregistrate în învățământul românesc.
Raportul comisiei prezidențiale mai arată faptul că sistemul de învățământ românesc este unul inechitabil, copiii din mediul rural nereușind să termine liceul decât într-o proporție de numai 25%, iar peste 80% dintre copiii care sunt neșcolarizați sunt de etnie romă – „câteva insule de excelență̆ sunt scufundate într-o mare de mediocritate”[2]. Aceste aspecte sunt completate de lipsa infrastructurii și a resurselor, unitățile de învățământ arată și funcționează la fel ca în anii `70, ceea ce conduce spre o lipsă a atractivității și a eficienței acestora, care contribuie la demotivarea cadrelor didactice și a elevilor. De asemenea, cu precădere în mediul rural, se constată existența a unui număr mare de unități de învățământ care au probleme cu asigurarea unei temperaturi adecvate pentru studiu în timpul iernii, dar și cu asigurarea unei igiene corespunzătoare, datorată funcționării unor toalete de tip sătesc care sunt inferioare civilizației europene de secol XXI[3].
Într-o dezbatere organizată de un ONG, analistul Sorin Ioniță consideră că problemele sistemului de învățământ sunt imense, printre acestea numărându-se lipsa autorilor universali din programa școlară, existând o programă școlară foarte naționalistă, ceea ce determină lipsa reflectării asupra gândirilor universale. În privința științelor naturale, analistul susține că cea mai mare problemă este legată de modul de predare, elevii percepând materii precum fizica și chimia ca fiind respingătoare, iar structura olimpiadelor este una care încurajează elevii să studieze singuri. De asemenea, Radu Gologan, coordonator al lotului olimpicilor la matematică, susține că principala problemă a sistemului de educație este reprezentată de dascăli, aceștia nefiind pregătiți pe fundalul schimbării matricei gândirii copilului. De asemenea, atrage atenția asupra faptului că în ultimii ani nu am avut niciun olimpic național la matematică din mediul rural[4].
Scăderea calității învățământului românesc este ilustrată și de un studiu realizat de fundația germană Bertelsmann, care precizează faptul că România se situează pe ultimul loc la nivel european în privința învățământului, cauzele fiind funcționarea sistemului fără să existe o reformă coerentă, managementul defectuos, dar și lipsa banilor alocați sistemului[5].
Afectarea economiei naționale de către ineficiența sistemului de învățământ a intrat și în atenția portalului capital.ro, care precizează că oamenii de afaceri consideră că „la nivelul curriculumului, principalul obstacol l-a reprezentat cantonarea în zona teoretică, focalizarea pe informarea în detaliu fără aplicație în practica zilnică. Numărul orelor, volumul de materie și cărțile școlare neprietenoase”[6].
Problemele evidente ale învățământului românesc pot avea și soluții. Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării consideră necesară o reorganizare a ciclurilor de învățământ, deoarece situația actuală desconsideră educația timpurie, plasarea examenului de evaluare națională la finalul învățământului obligatoriu deoarece este inutil să fragmenteze învățământul obligatoriu, dar și regândirea acestuia în sensul transformării într-un examen de certificare și nu unul de selecție. Raportul situează educația timpurie ca fiind bun public de atenție specială. De asemenea, raportul propune implementarea unui curriculum flexibil și centrat pe competențele necesare dezvoltării personale și economiei cunoașterii, deoarece actualul curriculum este perceput de elevi, părinți și profesori ca fiind supraîncărcat și fără relevanță pentru piața muncii, fiind necesar un nou cadru de referință care să cuprindă competențe cheie prin îmbinarea cunoștințelor, abilităților și atitudinile adecvate contextului de care are nevoie fiecare individ pentru dezvoltarea personală. Astfel, fiecare disciplină ar trebui să fie judecată nu prin cantitatea de informații, ci prin contribuția la formarea competențelor. Totodată, comisia prezidențială propune accelerarea descentralizării și repoziționarea școlii în comunitate, întrucât sistemul preuniversitar continuă să fie supracentralizat, precum în vremea socialismului multilateral dezvoltat, iar unitățile de învățământ nu au nicio competență în constituirea bugetului propriu. Descentralizarea pare a fi reușită dacă finanțarea s-ar face per elev și prin respectarea standardelor de calitate. De asemenea, este necesară reformarea politicilor de resurse umane prin creșterea substanțială a salarizării, asociată cu creșterea pretențiilor față de profesia didactică (motivarea), prin creșterea calității formării inițiale și continue, prin profesionalizarea carierei manageriale[7].
În privința învățământului superior, comisia propune diferențierea universităților și concentrarea resurselor, reformarea politicilor privind resursele umane prin autonomia universitară completă cu privire la definirea normei didactice și de cercetare, simplificarea ierarhiei didactice, precum și dublarea burselor studențești pentru domeniile științe și tehnologie. O altă propunere este modernizarea managementului și a conducerii universităților, întrucât sistemul actual de conducere s-a dovedit a fi falimentar. Finanțarea diferențiată și flexibilă este și ea o modalitate de soluționare, prin finanțarea programelor de studiu și nu a studenților echivalenți, diversificarea fondurilor publice de finanțare, finanțarea multianuală, pe cicluri de studii, încurajarea universităților să acceseze fonduri pentru cercetare. Reorganizarea sistemului de cercetare pare să fie și ea o soluție prin evaluarea performanțelor și granturilor de cercetare numai de către cercetători cu rezultate științifice relevante internațional[8].
De asemenea, portalul capital.ro a ilustrat în 2009 și ce posibilități sunt văzute de către oamenii de afaceri pentru restructurarea învățământului, printre acestea numărându-se evaluarea și restructurarea resurselor umane, depolitizarea educației și conducerea școlilor după modelul societăților comerciale[9].
Așadar, este evidentă nevoia de reformare a învățământului românesc. Este nevoie de o mai bună selecție a cadrelor didactice, de motivarea acestora, întrucât aptitudinile pedagogice sunt esențiale în exercitarea acestei profesii, acestea reprezentând un ansamblu de calități psihosociale, generale și specifice, necesare pentru proiectarea activităților care au ca finalitate formarea-dezvoltarea permanentă a personalității umane[10]. Arta pedagogică este și ea importantă și uneori lipsește în învățământul actual, necesitatea acesteia fiind dată de faptul că aceasta reprezintă dimensiunea operațională̆ a măiestriei pedagogice care presupune prezența tactului pedagogic (însușire pozitivă obiectivată în comportamentul educatorului) și a talentului pedagogic (sistem unitar de aptitudini pedagogice dovedite de educator)[11]. De asemenea, soluția privitoare la autonomia universităților amintită anterior este importantă deoarece aceasta reflectă capacitatea universităților de a lua singure măsurile pedagogice necesare pentru obținerea unor rezultate superioare în activitatea lor[12].
Trăim într-o lume care tinde spre globalizare, societatea interculturală fiind o realitate tot mai prezentă în viața noastră de zi cu zi. În acest context este necesară păstrarea și cultivarea obiceiurilor și tradițiilor naționale, locale sau europene. Totodată, trebuie menționat că valorile societății interculturale nu presupun uniformizarea și pierderea tradițiilor, ci păstrarea și promovarea acestora, la care se adaugă și realizarea de schimburi culturale.
Diversitatea culturală și promovarea culturii au fost subiecte intens dezbătute în ultimii ani. În 2001 se semnează Declarația Universală a UNESCO cu privire la diversitatea culturală. De asemenea, în 2005 este semnată Convenția asupra protecției și promovării diversității expresiilor culturale de către statele membre ale UNESCO.
Astfel, articolul 2 din Declarația Universală a UNESCO privind diversitatea culturală susține că, în societatea noastră din ce în ce mai diversă, este necesară asigurarea unei interacțiuni armonioase între persoanele aparținând unor grupuri și identități diferite prin politici care să favorizeze includerea și participarea tuturor cetățenilor, conducând astfel la o vitalitate a societății civile și la pace. Totodată, diversitatea culturală este văzută ca fiind un factor de dezvoltare, susținându-se în același timp importanța respectării drepturilor omului, precum și respectarea identității culturale a indivizilor și a grupurilor de oameni.
În privința actului educațional, există recomandările Parlamentului European și ale Consiliului European din decembrie 2006 care prezintă importanța celor opt competențe cheie pe care trebuie să le aibă beneficiarii direcți ai actului educațional. A opta competență face referire la sensibilizarea și exprimarea culturală și evidențiază importanța creativității, a ideilor, a emoțiilor transmise de media, arte și literatură. Astfel, cunoașterea culturală presupune deținerea de cunoștințe cu privire la patrimoniul local, național și european, precum și locul pe care acestea le au în lume, cuprinzând cunoștințe elementare cu privire la operele culturale, la importanța factorului estetic din viața de zi cu zi. Cunoașterea propriei culturi, precum și conștientizarea propriei identități culturale sunt văzute, conform documentului, ca fiind esențiale în formarea de atitudini respectuoase și deschise față de diferitele forme de exprimare culturală.
În vederea promovării tradițiilor și obiceiurilor românești în rândul elevilor, se recomandă realizarea de activități școlare și extrașcolare care să determine formarea competenței de sensibilizare și exprimare culturală. Aceasta pot fi dezvoltată în special la discipline precum Istoria, Geografia, Educația Muzicală, Educația Plastică sau Științele Socio-Umane.
În anul 2017 au intrat în vigoare noile programe școlare, fiind introdusă și o disciplină nouă la gimnaziu: Educația Socială. Această disciplină are ca obiect de studiu la clasa a VI-a Educația Interculturală. Conform programei, disciplina Educație Socială – Educație Interculturală are ca scop dobândirea anumitor competențe specifice precum: identificarea propriilor repere de identitate culturală, prin raportarea la sisteme de referință culturale variate. În vederea dobândirii acestei competențe, profesorul poate apela la realizarea unor sesiuni de audiție muzicală, prezentarea unor imagini sugestive, realizarea de desene, toate acestea ilustrând tradițiile și obiceiurile culturii românești și nu numai.
De asemenea, o altă competență ce merită precizată este aceea de a determina elevul să manifeste o atitudine pozitivă față de sine și față de ceilalți, față de identitatea culturală proprie și față de identitatea celor care aparțin unor culturi diferite. Totodată, programa de la Educație Interculturală recomandă abordarea pe bază de proiect. Elevii sunt încurajați să realizeze proiecte care au ca subiect tradițiile și obiceiurile românești, probleme legate de participarea civică a minorităților naționale sau alte probleme legate de cultură și de dialogul intercultural.
Promovarea tradițiilor și obiceiurilor românești se mai poate realiza și prin alte activități realizate cu elevii, precum excursii tematice, participarea la festivaluri ce au ca tematică tradițiile și obiceiurile românilor, vizita la muzee de istorie și etnografie, realizarea de desene, picturi, expoziții sau eseuri, serbări.
Se remarcă așadar o importanță deosebită a promovării culturilor naționale și locale, constituind o preocupare constantă a instituțiilor europene, a Ministerului Educației, fiind imperativă abordarea problemelor legate de cultura națională și locală în cadrul orelor de curs și în activitățile școlare și extrașcolare realizate cu elevii.
Creativitatea reprezintă abilitatea de a găsi diverse idei și soluții potrivite șI funcționale pentru o anumită situație în care ne găsim la un moment dat. Din acest motiv, dezvoltarea creativității poate fi considerată ca fiind esențială în dezvoltarea elevului. Atât motivația, cât și afectivitatea, au un rol deosebit de important în dezvoltarea creativității, întrucât acestea oferă suportul energetic necesar dezvoltării acesteia. Astfel, inventivitatea și inovația pornesc de la o dorință de optimizare, de rezolvare a unei probleme, de găsirea unor soluții ingenioase cu privire la o anumită situație cu care ne confruntăm. Totodată, dorința de creștere este și aceasta un factor deosebit de important în dezvoltarea creativității.
Demne de menționat sunt rolul cutezanței, dar și al încrederii în propriile forțe, precum și asumarea unor riscuri. Acestea influențează depășirea rigidității mentale, automatismul de cenzură sau diferitele blocaje apărute ca rezultat al conformismului social. Desigur, creativitatea se bazează pe îndrăzneală, însă nu trebuie limitată doar la aceasta și nici depășite anumite cutume în vederea dobândirii creativității.
Una dintre căile prin care se poate stimula creativitatea elevilor este stârnirea curiozității. În primii ani de viață, copilul are o curiozitate interioară naturală; aceasta nu trebuie stimulată prin eforturi prea mari. Totuși, odată cu înaintarea în vârstă, apare fenomenul plictiselii, atât la copii, cât și la adolescenți și adulți. Atât copiii, cât și adulții nu își pot concentra atenția pe durate mari de timp. Oamenii au atât nevoie de relaționare, cât și de competență și autonomie. Astfel, se recomandă să existe o relație bună între elevi și cadrul didactic. Se recomandă implicarea elevilor în decizii, solicitarea de feedback, precum și solicitarea de opinii. Plictiseala reprezintă o stare neplăcută în momentul în care activitatea desfășurată este percepută ca lipsită de sens. Așadar, apare necesitatea stârnirii curiozității în vederea dezvoltării creativității.
Brainstorming-ul (furtuna de idei) reprezintă obținerea unui număr mare de idei, fără a exista, într-o primă etapă, o analiză a calității ideilor. Această metodă are ca scop găsirea de soluții sau de sugestii, atât banale cât și de o complexitate mai mare, stârnind creativitatea elevilor, prin stimularea gândirii divergente. Principalele reguli ale brainstorming-ului sunt evitarea criticilor, facilitarea gândirii libere, solicitarea unei cantități mari de idei, precum și încurajarea asocierii de idei și soluții propuse. Dezavantajele acestei metode sunt legate de consumul mare de timp, precum și de necesitatea imperativă a unui moderator foarte bine pregătit pentru a atrage toți participanții.
Metoda Starbursting (explozia stelară) este o metodă destul de asemănătoare Brainstorming-ului, clasa de elevi simulând crearea de întrebări cu privire la o anumită problemă. În prima fază a exercițiului se vor adresa întrebări uzuale, de tipul „Cine?”, „Ce?”, „Când?”, „Unde?”, „De ce?”, acestea putând cu timpul să se transforme în întrebări cu o complexitate mai ridicată. Metoda Starbursting presupune propunerea problemei, organizarea clasei pe grupuri de elevi, elaborarea listei de întrebări, comunicarea rezultatului, precum și evidențierea celor mai interesante întrebări. Dezavantajele acestei metode sunt destul de similare cu cele ale Brainstorming-ului: necesită un timp destul de semnificativ pentru punerea sa în practică, existând totodată și posibilitatea ca anumiți elevi să manifeste o implicare mai scăzută.
Metoda Mozaicului, cunoscută și sub numele de Metoda Grupurilor Independente, presupune realizarea unor sarcini de lucru în care fiecare elev poate să devină expert. Pentru început, se formează grupurile de lucru și se împart temele de studiu în mai mult subteme, fiecărui elev revenindu-i o subtemă în care trebuie să devină expert. Se formează grupuri de experți, în funcție de subtema pe care o are fiecare. Elevii studiază în grupe materialul primit de la cadrul didactic și colaborează în vederea realizării unei prezentări care urmează să fie susținută în fața clasei. Deși metoda are rolul de a stârni interesul și creativitatea în vederea realizării unei expuneri cât mai bune pentru colegii de clasă, metoda are și câteva limite precum abordarea superficială a sarcinii de unii membrii ai grupului, precum și impresia de lipsă de organizare în cadrul colectivului de elevi al clasei.
Metoda proiectului este și ea utilă în dezvoltarea creativității și poate fi aplicată atât la orele de curs, cât și în timpul petrecut acasă pentru învățare. Totuși, pentru a avea rezultatele dorite și pentru a dezvolta creativitatea, sarcina proiectului trebuie să fie bine gândită de către profesor. Elevul trebuie să înțeleagă din start utilitatea proiectului pe care îl realizează. Activitatea nu trebuie percepută ca fiind fără sens sau doar o temă plictisitoare pe care o pot rezolva cu ajutorul internetului sau a vreunui membru al familiei. Metoda proiectului trebuie să ilustreze în totalitate activitatea elevului, originalitatea și creativitatea. Astfel, remarcăm importanța clară a necesității existenței unui scop pentru realizarea proiectului. Acesta poate fi legat de rezolvarea unei situații sau a unei probleme, de găsirea unui răspuns la o întrebare, orice ar putea duce la ceva ce are sens și utilitate pentru elev încât să ilustreze munca și ingeniozitatea acestuia.
Așadar, remarcăm existența mai multor modalități de a dezvolta creativitatea elevului, toate având legătură cu stârnirea interesului și cu motivarea, întrucât, în vederea dezvoltării creativității, elevul trebuie să fie motivat, curios și să perceapă activitatea pe care o realizează ca având o finalitate utilă.
