De la PCdR la PCR

Prima formațiune comunistă din România a apărut în mai 1921 ca urmare a desprinderii unui grup din Partidul Socialist Român, apărând astfel Partidul Comunist din România. Cum era probabil de așteptat, majoritatea membrilor acestui partid aparțineau clasei muncitoare, regăsindu-se însă și nume importante precum Lucrețiu Pătrășcanu.

După cum îi spune și numele, Partidul Comunist din România era afiliat Internaționalei a III-a și promova ideile bolșevice, detașându-se astfel de socialiști, care nu aveau neapărat o orientare pro-sovietică. Printre ideile pe care le susțineau comuniștii se afla și ideea conform căreia Basarabia era teritoriu de drept sovietic, România fiind stat imperialist care a ocupat fără drept acest teritoriu. De asemenea, mare parte dintre membrii partidului erau reprezentați de maghiari, bulgari, care, evident, aveau, de asemenea, interese teritoriale. Din cauza atitudinii anti-naționale pe care o promova partidul, acesta este declarat ca fiind ilegal în timpul guvernării liberale în 1924 și va rămâne așa până după Războiul II Mondial.

DESCHIDERE_Comunisti_secera_si_ciocanul.jpg

Ca urmare a scoaterii în afara legii a formațiunii politice, va apărea un nou partid denumit Blocul Muncitoresc Țărănesc, reușind chiar la alegerile din 1931 să obțină 5 locuri în Parlament. Noul partid va fi și acesta scos în afara legii în 1933 după grevele de la Grivița, când mulți membri au fost închiși, printre care și Gheorghe Gheorghiu-Dej, însă va apărea un altul, denumit Liga Muncii, scos și acesta în afara legii la scurt timp după apariție, moment în care comuniștii renunță la alte manifestări politice oficiale.

Putem remarca continuitatea politicii pro-sovietice a formațiunilor deja amintite inclusiv prin atitudinea față de politica europeană, și anume față de regimul nazist, cel fascist, sau față de politica statelor democratice. Astfel, până la semnarea pactului ruso-german din 23 august 1939, atitudinea formațiunii politice era una anti-nazistă și anti-fascistă, iar după acest moment era una pro-nazistă și focusată în mare parte împotriva statelor democratice precum Franța sau Marea Britanie.

Un moment important pentru grupare este momentul 1940 și pierderea membrilor din zonele ocupate, pierdere importantă, întrucât politica partidului considera România ca fiind stat imperialist, și, în mod evident, majoritatea membrilor care susțineau acest lucru trăiau în acele zone, respectiv maghiarii din Transilvania, rușii și ucrainienii din Basarabia și bulgarii din Cadrilater.

În următoarea perioadă apar divergențe între forțele partidului, și anume conducerea oficială a lui Floris, gruparea aflată în închisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și gruparea de la Moscova a Anei Pauker. După intrarea României în război, Floris avea să își piardă funcția de conducere, moment când începe lupta pentru partid și, totodată, pentru conducerea României.

Având în vedere evoluția politicii interne, în primăvara lui 1944, partidele politice românești au luat atitudine și se creează Blocul Național Democrat, format din Partidul Național Țărănesc, Partidul Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist, având ca scop retragerea din Axă, încheierea unui armistițiu cu Aliații și sprijinirea acestora în vederea câștigării războiului. Pe plan intern, scopul Blocului Național Democrat era înlăturarea lui Antonescu și înlocuirea sa cu un guvern democratic, membrii partidelor precizând că doresc să își păstreze caracterul politic distinct, iar noul Bloc Național Democrat fiind doar o unealtă prin care România să se reîntoarcă la democrație. [1]

După răsturnarea lui Antonescu, regele Mihai îl numește prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, iar noul guvern era format în mare parte din cadre militare, la care se adăugau și șefii partidelor membre în Blocul Național Democrat, și anume Maniu și Brătianu din partea Partidului Național Liberal și al Partidului Național Țărănesc, Constantin Titel Petrescu din partea Partidului Social Democrat și Lucrețiu Pătrășcanu din partea Partidului Comunist.

Vedem, așadar, o prima implicare a Partidului Comunist în actul guvernării, ca urmare a presiunilor externe, dar și ca urmare a situațiilor interne, generate de demiterea lui Ion Antonescu din fruntea statului.

O implicare importantă a comuniștilor, prin persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu, este remarcată în negocierile purtate pentru pace la Moscova, cu toate că discuțiile cu Molotov au fost destul de tensionate, întrucât rușii aveau pretenții prea mari de la guvernul și armata române. Se remarcă formarea unui nou grup, promovat de către Partidul Comunist, și anume Frontul Național Democrat, ce cuprindea și Partidul Social Democrat și Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc nefăcând parte din acest front, Maniu și Brătianu refuzând categoric apartenența la un astfel de front patronat de către Partidul Comunist.

Pe data de 4 noiembrie avem de-a face cu o remaniere a guvernului Sănătescu, Frontul Național Democrat sporindu-și influența, din el făcând parte nume precum Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Lucrețiu Pătrășcanu. Pe 2 decembrie, din cauza presiunilor, Sănătescu demisionează.

Instalarea comuniștilor la putere s-a întâmplat la începutul lui 1945, când, după ce trupele sovietice ocupaseră în prealabil Bucureștiul, scoțându-le pe cele române afară și înconjurând palatul regal au pus presiune pe rege și acesta, la ordinele lui Vîșinski, numește un nou guvern, condus de Petru Groza, de data aceasta nemaiavând în componență partidele tradiționale.

Pentru a spori suportul populației, Petru Groza negociază cu Stalin retrocedarea Transilvaniei. Se remarcă o creștere spectaculoasă a numărului de membri în următorii doi ani, numărul triplându-se.

La presiunile Marii Britanii și ale Statelor Unite ale Americii, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc vor fi incluse în guvern, însă nu vor deține portofolii.

Guvernul Petru Groza anunță organizarea de alegeri libere în februarie 1946, însă vor amâna alegerile pentru luna noiembrie a aceluiași an. Se va organiza o întreagă campanie prin care se încearcă o manipulare a populației în vederea votării cu comuniștii, se încearcă împiedicarea populației să voteze, fiind funcționale prea puține secții de votare în zone cu densitate mare a populației, se manipulează presa.

Guvernul va anunța cu întârziere rezultatul alegerilor, însă acesta va fi falsificat, rezultatele oficiale arătând o victorie a comuniștilor cu un scor electoral de 70%, scor ce se va dovedi a fi fals după revoluția din 1989.

Partidele istorice vor fi desființate în 1947, membrii acestora fiind ori arestați, ori vor reuși să fugă în exil. Comuniștii îl vor forța pe rege să abdice și vor instaura republica.

Bibliografie:

  • Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Șerban Papacostea, Keith Hitchins, Pompiliu Teodor, Istoria României, editura Corint
  • Lucian Boia, Suveranii României, editura Humanitas
  • Ioan Scurtu, Monarhia în România, editura Danubiu
  • Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, istoria Românilor în secolul XX, editura paideia
  • Istoria României, Editura Corint.

DESCHIDERE_Comunisti_secera_si_ciocanul.jpg

Dosar istoric la DIICOT: Procurorii investighează abdicarea forţată a Regelui Mihai din 1947

La sesizarea Mișcării pentru Regat și Coroană, DIICOT cerceteză falsul istoric și juridic comis la 30 decembrie 1947, care a avut ca rezultat răsturnarea ordinii constituționale în Regatul României și desființarea statului de drept. Scopul este restabilirea ordinii legale și constituționale legitime.

DIICOT – Structura Centrală a dispus, sub nr. 467/D/P/2018, începerea urmăririi penale „in rem”, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art.397 și 438 Cod Penal, a transmis săptămâna trecută, Evenimentului zilei, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată, sub semnătura procurorul șef de secție Mihaela Porime.

Mișcarea pentru Regat și Coroană a înregistrat la Parchetul General, pe 10 mai 2017, o sesizare prin care-i cerea „să efectueze cercetările necesare pentru stabilirea împrejurărilor concrete, pentru stabilirea făptuitorilor, a vinovăției, a răspunderii penale și civile, după caz, și a înlăturării consecințelor decurgând din actele criminale care, după 06 martie 1945, au determinat răsturnarea ordinii constituționale a țării la data de 30 Decembrie 1947, determinând aservirea țării unei puteri străine ostile și Armatei URSS de ocupație, sub care s-a instaurat dictatura comunistă în România. După 1989, despre întâmplările din urmă cu 70 de ani au depus mărturie mari personalități ale României, care arată că a fost vorba de acțiuni ale comuniștilor total lipsite de legitimitate și criminale”.

Mărturia lui Corneliu Coposu

„La ordinul Moscovei, guvernul comunist al lui Petru Groza s-a prezentat la Palat și, înarmați cu pistoale, l-au forțat pe Rege, prin șantaj și amenințare, să semneze actul de abdicare. I-au pus în vedere că, dacă refuză să semneze sub presiune acest act, peste o mie de studenți arestați pentru manifestările lor anticomuniste și promonarhiste, care erau ținuți ostatici, vor fi imediat împușcați și se va declanșa un război civil, pentru care răspunderea morală îi va reveni Regelui Mihai. În fața acestei situații, pentru a evita vărsări de sînge și sacrificarea ostaticilor selecționați din vîrfurile elitei românești a studențimii, Regele a semnat actul de abdicare. Odată cu abdicarea Regelui, adică la începutul anului 1948, drumul spre comunizarea României a fost deschis”

Scena abdicării povestită de Regele Mihai I

La mulţi ani după momentul abdicării din ziua de 30 decembrie 1947 , regele Mihai I a povestit cum s-au petrecut lucrurile: „Şi în seara zilei de 30 decembrie, mareşalul Palatului ne cheamă la telefon şi ne spune că Groza mă roagă urgent să vin la Bucureşti, fiindcă au o chestiune de familie de discutat. O chestiune de familie mi-am închipuit că va fi refuzul cu logodna, cu căsătoria. Şi când am venit aici, am urcat sus în odăile noastre şi a sosit şi Groza, l-a adus pe Gheorghiu-Dej neanunţat şi, în momentul ăla, a venit el cu hârtia pe care a scos-o din buzunar şi mi-a pus-o pe masă. Eu am citit-o la repezeală, am văzut nişte lucruri şi am spus că mă duc alături ca să citesc asta ceva mai liniştit. M-am dus în odaia de-alături unde era Nigel şi mi-a spus că casa a fost înconjurată cu trupe de-ale lor, santinele şi soldaţii noştri au fost arestaţi şi scoşi, telefoanele tăiate complet şi în jur când m-am uitat era artileria adusă acolo ca să înconjoare casa. M-am întors şi am spus: „Ce se întâmplă aici? Mi-aţi tăiat telefonul, mi-aţi înconjurat casa cu trupe”… Zice: „Păi dacă nu se semnează asta cât mai repede, o să fie mare bucluc în ţară”. Şi eu am încercat să-i explic că cel puţin constituţional nu se poate, eu n-am dreptul să plec fără să întreb ţara românească şi poporul. Şi zice: „n-avem timp pentru asemenea lucru”. Şi mama mi-a explicat ceva şi Gheorghiu Dej s-a întors către ea: „Foarte frumos cum l-aţi educat pe fiul vostru!”. Cum o să semnez asta? Mi-a spus: „Dacă nu semnaţi acum într-un sfert de oră, jumătate de oră, avem 1.000 de oameni tineri care sunt închişi şi dacă nu faceţi ce spunem noi acum, trebuie să-i împuşcăm pe toţi”. Când am auzit asta am spus: „Asta e o responsabilitate pe care eu nu pot să o iau nici faţă de ţară, nici faţă de ei”. Şi a trebuit să semnez”.

Pasaje din Sesizarea Parchetului General din 10 mai 2017

„(…) În acest context se impune deschiderea unui dosar în Justiție cu privire la cercetarea actelor și faptelor comise la 30 Decembrie 1947, ca parte a atacului generalizat și sistematic asupra instituțiilor statului, împotriva drepturilor fundamentale ale omului, declanșat de structurile militare și paramilitare care au răsturnat ordineaconstituțională în Regatul României și au capturat Statul Român până în Decembrie 1989 – Iunie 1990 …. Apreciem că sesizare penală ar putea determina restabilirea ordinii legale și constituționale legitime, după atacurile generalizate și sistematice asupra instituțiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului, care au fost constatate și descrise în precedent nu numai prin hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, ci și prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate sau confirmate de Înalta Curte de Casație și Justiție a României, atât în cazurile Vișinescu și Ficior, cât și în cazurile redeschiderii dosarelor privind Revoluția din Decembrie 1989 și Evenimentele din 13-15 Iunie 1990 generate de hotărârile CEDO (…) în urma demersurilor externe ale Asociației 21 Decembrie 1989. (…) Sunt de o gravitate extremă și se impune a fi cercetate și de procurori competenți, faptele ilegale prin care s-a procedat la forțarea Regelui Mihai I în a face concesii neconstituționale unui grup de presiune constituit în principal din agenți ai unei puteri străine ostile independenței și democrației României și drepturilor cetățenilor români, sau să declare că se retrage și apoi să semneze o declarație de abdicare și trecerea la forma republicană de guvernământ arată în esență caracterul lor contrar voinței democratice – cu excepția istoriografiei comuniste din perioada stalinistă, când au fost prezentate în mod fals drept „expresie a voinței maselor largi populare”, pentru ca, în deceniile urmă- toare acestea să fie pur și simplu enunțate ca atare, fără a fi discutate în amănunt (tocmai pentru a nu fi evident caracterul de lovitură de stat și situarea lor în afara legii, fără a fi vorba măcar de împrejurări insurecționale ci doar de impunerea unui regim sub forța Armatei Roșii a URSS, în afara celor prevăzute de Tratate Internaționale sau de Convenția de Armistițiu). (…) În consecință, pretinsa Lege nr. 363/1947 – intitulată „LEGE nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română” este un fals istoric și juridic. Acest fals ar fi trebuit să preocupe autoritățile unui stat care declara la 22 Decembrie 1989 că s-a despărțit definitiv de comunism. În realitate, se despărțise doar de ceea ce a fost denumit „clanul Ceaușescu”.

10 curiozități ale limbii române

1. Cel mai lung cuvânt care conţine o singură vocală este „abracadabranta” (14 litere) şi înseamnă cu totul nebişnuit, ciudat, bizar, încâlcit.

2. Cel mai lung cuvânt care începe şi se termină cu o vocală, iar în rest nu conţine decât consoane: „înspre”.

3. Litera „C” este cea cu care încep cele mai multe cuvinte în limba română. Dictionar explicativ al limbii romane cuprinde 19.750 definitii ale cuvintelor ce incep cu litera ”C”.

4. Cel mai lung cuvânt în care fiecare literă se repetă exact de două ori: ”angionefrografie” (16 litere), termen medical ce reprezintă o radiografie a sistemului vascular renal cu ajutorul unei substanţe de contrast.

5. Singurul cuvânt din DEX care conţine patru consoane la sfârşit: „kitsch” (termen folosit pentru a desemna un obiect decorativ de prost gust).

6. „Abces” este singurul cuvânt care conţine grupul de litere ABC.

7. Cea mai mare diferenţă de litere între forma de plural şi singular o are substantivul „om” – „oameni” (4 litere).

8. Cel mai lung cuvânt, format din 11 litere, care conţine doar consoane nazale (m şi n): amenomanie, care înseamnă delir cu dispoziţie veselă.

9. Cel mai lung cuvânt din limba română are 44 de litere şi îl găsim în dicţionarele medicale, nu şi în DEX: „Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza” este denumirea completă a unei boli pulmonare cronice, numită pe scurt „silicoză”, care apare în general la muncitorii din mine, în urma inhalării prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu. Cel mai lung cuvânt din DEX este tot un termen medical: „electroglotospectrografie” (25 de litere).

10. Cea mai lungă denumire de localitate din România este Staţiunea Climaterică Sâmbăta (27 de litere), sat din judeţul Braşov. Cea mai lungă denumire de localitate din România formată dintr-un singur cuvânt: Constantineşti (14 litere). Iar cea mai scurtă denumire de localitate din România: Ip (2 litere), o comună din judeţul Sălaj.

Revoluția franceză ca revoluție atlantică

Revoluția franceză reprezintă unul din momentele cele mai importante ale istoriei moderne europene, și chiar mondiale. Nereprezentând un precedent sau o tradiție pentru Franța, Revoluția franceză se încadrează totuși în șirul revoluționar format de Anglia, America, și, mai puțin cunoscutele revoluții din Elveția, Țările de Jos sau Irlanda. Revoluția franceză s-a încadrat astfel într-un curent deja existent, format datorită dezvoltării economiei capitaliste și relativ nou apăruta clasă burgheză care a devenit tot mai puternică față de aristocrația tradițională, însă ceea ce o diferențiază de majoritatea revoluțiilor care vor contura epoca respectivă este reprezentat atât de caracterul violent al revoluției, cât și de ideile conturate în cadrul acestei revoluții.

Asemănările dintre revoluția franceză și cea americană nu doar în privința periodicității, ci mai ales pe plan filosofic, o parte din elite fiind prezente chiar la ambele revoluții, i-au făcut pe unii filosofi și istorici să considere cele doua revoluții ca pe o revoluție atlantică, de aici și rolul important avut de revoluția franceză.

Pe lângă faptul că revoluția franceză a fost mai spectaculoasă datorită violențelor întâlnite caracteristice unui război civil, întâlnim în ambele state formarea principiilor de revendicare a libertății, culminate și transpuse în document în cadrul Declarației de Independență din 1776, declarațiile drepturilor prezente la începutul constituțiilor statelor americane, dar și în Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

1024px-Prise_de_la_Bastille

Ideea de „revoluție atlantică”, criticată în anii `70 de partizanii marxiști, reprinde contur în analiza istoricilor precum Bailey Stone, Tim Blanning sau Annie Jourdan. Însă, în ciuda elementelor comune ale celor două revoluții care ne determină să le considerăm ca una, nu trebuie uitat contextul istoric care a favorizat declanșarea revoluțiilor. Astfel, în viitoarele State Unite Americane vom avea de-a face cu o dorință bazată pe un drept deja recunoscut de către Anglia, și anume dreptul comunităților engleze de a fi reprezentate în Parlament. Revoluționarii așadar au pornit revoluția considerând că acesta nu le acordă drepturile elementare unei comunități engleze de oameni liberi. Revoluția franceză pornește însă diferit, monarhia franceză nerecunoscând dreptul reprezentării elitelor liberale în Parlament. Regele practic înțelesese să conserve sistemul rigid al celor trei clase, noua burghezime fiind lipsită de privilegiile pe care le dorea, și neavând nici un drept politic.

Pe lângă diferențele contextuale prezente în cadrul celor două revoluții, parlamentarii francezi și insurgenții americani se vor sprijini pe viziuni politice care nu vor coincide în întregime. Dacă George Washington și coloniștii americani se bazau pe ideile lui Montesquieu privind moderația puterii, dorind să implementeze organizarea federală, revoluționarii francezi îl vor avea la căpătâi pe Rousseau, dorind o societate egalitară garantată prin noul contractul social, și aflată într-un stat puternic și centralizat.

O altă diferență interesantă este rolul națiunii în viitoarea organizare politică. În timp ce în America avem de-a face cu un stat nou apărut, nu vom avea de-a face cu o elită care să pună un accent semnificativ pe reprezentarea implicarea populației în politică, în timp ce în Franța avem de-a face cu un nou regim care se dorește o renegare a celui vechi, așadar vom avea de-a face cu o proclamare a suveranității națiunii. Astfel se vor pune bazele ideologice pentru democratizarea Europei în secolul ce va urma.

Revoluția ca ruptură istorică

Brusca prăbușire a Vechiului Regim nu va reprezenta momentul central de ieșire din feudalism, ci, mai degrabă, o ruptură istorică.

Alexis de Tocqueville în „Vechiul Regim și Revoluția” va încerca să explice faptele care au pregătit revoluția. Acesta susține că Revoluția a fost rezultatul unei evoluții atât a sistemului politic francez, cât și s schimbării ideilor. Tocqueville fixează pe primă poziție încercarea seculară a monarhiei franceze de centralizare, centralizare care, pe lângă uniunea teritorială franceză, a determinat ca privilegiile feudale să fie tot mai mărunte și contestabile. Pe plan filosofic, Tocqueville consideră că elitele burgheze și-au dezvoltat concepții noi de revendicări sociale începând cu secolul al XVII-lea și vor duce la rândul lor la apariția unor revendicări de egalitate sporită.

Desigur, alți istorici s-au axat pe problema economică a clasei de jos care s-a aliat cu burghezia împotriva aristocrației, iar alții s-au axat pe efectul amplificator al creșterii demografice. Un factor important al revoluției este reprezentat de atitudinile politice și alegerile ideologice adoptate în perioada post-revoluționară care fuseseră în funcție de oportunitățile momentului, susține Timothy Tackett. Astfel, raportul de forțe s-ar fi modificat chiar în interiorul Adunării.

De departe cel mai important aspect al revoluției franceze care o fac să fie considerată o revoluție atlantică și care o deosebește de revoluțiile engleză și americană este rolul crucial pe care l-a reprezentat aspirația către egalitate, revoluționarii francezi fiind totodată cei care au încercat să-și legitimeze cerințele într-o proclamație universală.

La momentul revoluției, viața politică franceză era diferită față de ce cunoaștem în prezent, în sensul că nu existau partide politice, existând doar grupuri neomogene și dominate de cele mai multe ori de cei mai buni oratori. Elitele revoluționare se găsesc astfel grupate în cadrul unor cluburi politice, precum cel al iacobinilor sau cel al cordelierilor. Astfel avem de-a face cu un peisaj politic foarte complex generat de existența diverselor facțiuni, migrări, sciziuni între 1789 și 1794.

Tocqueville încearcă să demonstreze faptul că un important specific al Revoluției franceze este întâlnirea celor două pasiuni care au animat spiritul francezilor în secolul al XVIII-lea: prima era reprezentată de „una dintre cele mai profunde și venind de mai de departe este ura violentă și de neatins a inegalității”[1], iar cealaltă de dorința de a fi nu doar egali, ci și liberi. Cele două vor se vor dezvolta în mentalul francez culminând la finalul secolului cu Revoluția. „Ele se animă una pe alta în urma contactului și aprind în același timp întregul suflet al Franței”[2]. Astfel, dorința de egalitate devine un factor care va diferenția revoluția franceză de celelalte revoluții, engleză sau americană, și explică în mare măsură voința revoluționarilor de a distruge societatea feudală și monarhia. „Ea se află la originea uneia dintre cele mai importante inovații ale Revoluției: proclamarea suveranității națiunii”[3].

Deși ideea conform căreia poporul reprezintă sursa puterii exista încă din secolul al XIII-lea, principalele idei ale revoluției franceze sunt reprezentate de opera politică a lui Jean-Jacques Rousseau, în special din Contractul social, rămasă până la momentul revoluționar în umbră, deși ideile lui Rousseau nu se regăsesc în totalitate în cadrul Revoluției, precum lipsa „predării personale” a drepturilor indivizilor spre un „ansamblu politic”.

Națiunea ca ființă colectivă

În 1789 asistăm la autoproclamarea ca „deputați ai națiunii” a reprezentanților stării a treia. Pentru această elită burgheză, poporul este lipsit de cumpătarea li pregătirea necesare în conducerea problemelor politice, însă sunt aceiași care vor proclama după câteva săptămâni egalitatea în drepturi și suveranitatea poporului. Această situație unică a fost posibilă în Franța pentru că, spre deosebire de Anglia unde elitele plebei au reușit treptat să ajungă în Camera Comunelor, în Franța burghezia a rămas exclusă jocului politic și ignorată de rege.

Consecințele loviturii de forță sunt mult mai spectaculoase decât se așteptau deputații, Adunarea Națională transformându-se într-un fel de adunare constituantă la 6 iulie, și votează abolirea privilegiilor și practic abolesc sistemul feudal, deși inițial scopul lor nu este răsturnarea monarhiei, ci doar instaurarea unui regim parlamentar de tip britanic. Concomitent, pentru a legitima și mai tare ruperea monarhiei de politică, proclamă egalitatea și abolirea drepturilor speciale ale nobilimii și clerului, și proclamă suveranitatea poporului și posibilitatea de a participa direct sau indirect la exercițiul puterii. Teoria dreptului divin este abolită! Așadar, revoluția franceză nu este doar una intelectuală, ci și una constituantă.

Națiunea suverană

În 1789, reflecțiile revoluționarilor se îndreaptă spre filosofia lui Jean Bodin, aflat deja în centrul reflecției juridice, și anume asupra suveranității. Susținând că originea puterii se află în interiorul poporului, deputații propun o viziune nouă. Bodin susținea că suveranitatea este asimilată de facto regelui, concepția revoluționară realizând o răsturnare a legitimității, considerând că suveranitatea se concentrează în interiorul populației. Până acum exclus, poporul devine astfel organismul decizional care se substituie regelui.

Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

În discursul secolelor XVII – XVIII se remarcă ideea că orice individ are drepturi pe care nicio autoritate nu le poate contesta. Ideea de a înscrie drepturile naturale într-o declarațiune este foarte des întâlnită în secolul al XVIII-lea. Obiectivele partizanilor acestor idei politice urmăresc transformarea acestor drepturi în legi pentru a fi recunoscute public.

Deși Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 nu a fost o premieră pentru umanitate, aceasta fiind precedată de alte declarații precum Magna Carta, Petition Of Rights sau Bill of Rights, ea reușește să fie totuși cea mai importantă prin răsunetul internațional, devenind un punct de referință pentru elitele europene aflate în căutarea separării de puterea autoritară a monarhilor. Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 are, pe lângă amploare, și alte elemente specifice care o disting de alte texte anterioare.

Pentru început, cei 1200 de deputați vor elabora un text cu o aplicare universală, refuzând să specifice ca destinație poporul francez, reușind astfel să provoace o mișcare generală de emancipare a popoarelor europene în secolul ce va urma. Apoi, cea mai mare inovație este reprezentată de legătura realizată între drepturile naturale și noile drepturi ale cetățeanului, asociindu-le două principii de organizare a puterii pentru a le proteja. Declarația este, de asemeni, primul text care sintetizează libertatea și egalitatea. În final, Declarația are un text scurt de șaptesprezece articole coerente și ușor de înțeles.

Cele patru drepturi inalienabile și organizarea poetică

Libertatea individuală „constă din a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia”[4]. Așadar legea este singura care poate îngrădi libertatea, și asta numai dacă libertatea unui individ a atins în vreun fel libertatea altuia. Din dreptul la libertate decurg totodată și drepturile derivate, libertatea de opinie, exprimare, circulație, etc.

Proprietatea apare ca fiind o condiție a libertății, iar singura sa limitare o reprezintă necesitatea comună.

Securitatea este și aceasta o prelungire a libertății, constituind un drept natural, în măsura în care niciun cetățean nu trebuie să fie tulburat fizic, întrucât originea contractului între cetățean și puterea politică este bazată pe căutarea securității.

Rezistența împotriva represiunii constituie ultima șansă acordata populației când guvernul pierde din vedere binele populației.

Un alt aspect original îl constituie nelimitarea Declarației doar la drepturile individuale, ci precizează că acestea pot fi protejate doar într-un sistem a cărui organizare politică împiedică cumulul de putere. Declarația afirmă că „Principiul oricărei suveranități rezidă, în mod esențial, în națiune. Niciun corp, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană din ea în mod expres”[5]. Declarația unește ordinea naturii umane și ordinea politică.

Impactul Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului

Declarația din 1789 constituie pentru francezi una dintre principalele surse de inspirație a republicanilor. Preambulul Constituției din 1848 reia drepturile individuale din 1789. Chiar dacă legile constituționale din 1875 nu fac referire la Declarație, preambulurile constituțiilor din 1946 și 1958 fac referire directă la Declarație.

La nivel extern, Declarația este reluată de elitele europene și latino-americane și inspiră formarea unor noi constituții precum cea belgiană, devenită ulterior model pentru alte state printre care și România. După cel de-al doilea război mondial, Declarația capătă o recunoaștere de către statele învingătoare. În 1948, 50 de state adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului, care are la bază Declarația. Totuși, dacă drepturile naturale sunt recunoscute ca fiind universale, drepturile civile rămân condiționate de cultura poetică și religioasă a fiecărui stat. La nivel european, Convenția europeană a drepturilor omului din 1950, recunoscută actualmente de toate țările europene, reia drepturile și libertățile clasice, a care se adaugă și drepturile cetățeanului.

Așadar, Revoluția franceză este un moment de cotitură pentru întreaga lume, și marchează atât abolirea regimului feudal, cât și modernizarea politicului și societății prin recunoașterea drepturilor omului la nivel universal. Aceste elemente fac din Revoluția franceză o adevărată revoluție atlantică, efectele sale fiind întâlnite în special în afara Franței.

[1]Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim și Revoluția

[2]Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim și Revoluția

[3]Nay Oliver, Istoria ideilor politice

[4]Art. 4 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

[5]Art. 3 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

Pregătirea românilor pentru Marele Război – Zile de restriște din anii 1916-1918 și Bătălia de pe Argeș

Generalul Alexandru I.V.Socec în lucrarea sa „Zile de restriște din anii 1916-1918 și Bătălia de pe Argeș” și-a propus să ilustreze situația armatei române înainte de 27 august 1916  și luptele pe care aceasta le-a dus pe frontul din Dobrogea, de pe Argeș și Neajlov. În lucrarea de față, naratorul debutează cu descrierea situației României în 1916, cine erau oamenii care conduceau destinul României și care au fost consecințele luate de aceștia.

În vara anului 1916 situația armatei române era destul de precară. Primele semne de alarmare au fost date de Nicolae Filipescu, ministru de război până în 1912, dar și de presă. Cu toate acestea, generalul Socec considera că este prea târziu. În primăvara anului 1916 a avut loc conferința comandanților marilor unități, cu scopul de a evalua chestiunea armamentului fiecărei unități. Singura persoană care a încercat să dovedească că într-adevăr România nu se putea baza pe ceea ce avea, a fost generalul Socec. Cu toate acestea, ceilalți susțineau că armata română va primi ajutorul de la englezi și francezi, uitând de greutățile pe care frontul din vest le ducea.

În 1916, echipamentul militar român era vechi și demolat, fără artilerie grea sau echipament de avioane. Românii trebuiau în august 1916 să lupte cu puști Lebel de la francezi, puști Manlicher ori cu puști italiene sau rusești. Ba mai mult, dintr-o populație de 8 milioane de oameni, doar 1.250.000 de oameni erau „pregătiți” și mobilizați pe front, fiind „victime nenorocite – condamnate din capul locului – la o înfrângere sigură”. Dovezile pe care generalul Socec ni le aduce pentru a demonstra că oastea română era atât de slab pregătită sunt cifrele: avea 45 de generali activi și 66 în rezervă; ofițerii superiori erau în număr de 1173, dintre care 424 în rezervă; 8664 ofițeri inferiori dintre care 5206 în rezervă. De asemenea, în anul 1916, existau 51 de generali activi și 80 în rezervă; ofițeri superiori 1493, dintre care 408 în rezervă; iar ofițeri inferiori 14.906 dintre care 10.475 în rezervă.

1902_-_Regimentul_Teleorman_nr._20

sursă foto: wikipedia.org

Conștient de situația grea pe care o ducea Vechiul Regat în 1916, Socec trebuia să accepte și să lupte pentru țara sa. Din ordinul Înaltului Stat Major, Socec a fost repartizat comandant al Diviziei a-II-a din Armata I (Comandantul armtei I fiind Generalul Culcea). După instalarea acestuia la Livezeni și dezastrul de la Turtucaia, comandantul Div. II a primit ordin să meargă cu corpul său de armată în Dobrogea. Spre Dobrogea, au fost trimise încă alte trei trupe de divizii în speranța de a reface frontul dobrogean. În ziua de 30 august doar haosul domnea peste postul cartierului general de la Megidia. Generalul rus, Zaiancikowsky, i-a ordonat lui Socec să-și preia postul și să-și îndeplinească sarcinile sale spunând „că toată nădejdea o are în trupele <<Viteze>> române”. Situația comandantului diviziei a II-a s-a complicat și mai mult în momentul părăsirii postului a Diviziei a 9-a al Generalului Petela. Marele Stat Major General a întărit linia de front din Dobrogea, slăbind-o pe cea din Carpați, moment oportun pentru noile trupe germane venite la granița cu Vechiul Regat. Situația se agravase și mai mult pe frontul dobrogean când mai mulți soldați și ofițeri au început să fugă – „spaima morții pe față prezentau un tablou dezgustător”. Până seara aproape toți fugarii au fost prinși de Divizia a II-a și puși din nou pe linia de front sub comanda comandantului Socec.

După câteva atacuri ale bulgarilor asupra trupelor din Divizia a II-a din trei și patru septembrie, pe data de cinci septembrie generalul Zaiancikowsky a ordonat ca trupele române ale lui Semiansk, Hartel și Socec să atace trupele bulgare. Atacul a fost un succes pentru români, însă cu mari sacrificii, anume pierderea unui număr mare de soldați, ofițeri și a unui colonel. Situația din Dobrogea s-a înrăutățit pe 8 octombrie când linia română se afla din nou în dezorganizare. Trupele bulgaro-turce au profitat de acest moment atacând puternic ostașii români[1]. Deși aflat singur în fața focurilor bulgaro-turce, comandantul Diviziei a II-a a respectat ordinele Marelui Cartier General de a rămâne până pe nouă octombrie la orele 21, când acesta a primit sub comanda sa, și Divizia a V-a. Celelalte divizii care aveau la început între 800-900 de „luptători” ajunseră la 200 de oameni, iar divizia a II-a mai avea încă 52 de ofițeri și 2896 de combatanți.

În data de 28 octombrie 1916, căpitanul Marelui Cartier General, Vasile Christea, a ordonat refacerea Divizilor doi și cinci într-una singură, adică Divizia 2/5[2]. După ordinul dat generalului Socec, de a-și amplasa divizia la Buzău, acesta primește ajutor din partea Colonelului francez Renty, trimis de generalul francez Berthelot. La câteva zile, cu sprijinul lui Renty, Socec primește de la Marele Cartier din Brăila 5860 de arme, iar la întâi noiembrie a primit zece vagoane cu efective de care acesta avea nevoie. Efectivul combatanților se ridicase la 16.000 de oameni din care 296 de ofițeri și 1080 soldați de infanterie. Bucuria a fost spulberată în data de trei spre patru noiembrie când Generalul Prezan ordonase ca Divizia 2/5 să plece imediat la Pitești. Generalul Socec mărturisește cu îndurerare plecarea și părăsirea Col. Renty. Ultimele cuvinte ale Col. Renty către G. Socec au fost: „J’ai admire, moncher General votre devoument et je vous souhaite de tout mon Coeur un success bien merite…”.

Bineînțeles că după două zile haosul domnise peste Divizia 2/5 deoarece în aceste zile G. Socec primise patru ordine care se contraziceau unele pe altele, iar ultimul venise din partea Generalului Marelui Cartier care-l trimise la Drăgășani fără a-i da absolut nici o instrucțiune. Abia următoarea zi, când Socec a fost rechemat de urgență la Pitești, G. Prezan i-a ordonat să apere linia Dumitrești – Leleasca- Gura Oltului pentru a împiedica trecerea de către trupele germane a râului Olt. G. Socec mărturisea că „n-a trecut picior de german Oltul atât cât am stat cu Divizia mea”. După alte câteva ordine date de G. Prezan, G. Socec rămase să împiedice trecerea germanilor a râului Olt. Însă surpriza apare în noapte de 13 noiembrie când comandantul trupelor germane, von Krafft, avea în spatele său o altă armată germană a lui von Schmettow, care coborâse pe la Curtea de Argeș „ca o fantomă” în data de 20 noiembrie. Pentru a înțelege cu exactitate, naratorul explică detaliat că trupele germane au fost atacate de trupele române pe data de 16 noiembrie. După luptele de la Budeasca și Budești, G. Socec a reușit să ia ca trofee zece mitraliere germane, două tunuri cu tragere rapidă, două automobile, 3 autocamioane cu alimente, 26 de cai și muniție. De aici, Divizia a II-a și-a continuat drumul spre Flămânda, unde a reușit să supraviețuiască contra atacurilor avioanelor germane.

Ziua de 20 noiembrie 1916, numită și „aventura militară” a reprezentat ziua decisivă de contra atac a armatei române contra dușmanului, adică armata germană. Conform planului Generalului Prezan atacul urma să aibă loc pe Argeș, iar de țara va suferi o pierdere, planul de retragere era spre Moldova. Socec se întreba, „Se putea oare ca generalul Prezan să nu fi știut că la epoca aceea armata română era obosită și redusă de cele 3 zile de lupte continui? Desigur că nu!”. Așa cum se cunoaște și-n istoria românilor, bătălia de pe Argeș din noiembrie 1916 a fost un dezastru total. În lucrarea citată mai sus, Generalului Socec îl învinovățește pe Generalul Prezan de neglijență, lăsând Divizia 2/5 în aer, pe când aceasta putea să fie sprijinită de Divizia a VII-a. Ba mai mult, acesta, Socec, îl acuză pe Prezan că a dirijat armata română într-o „situație penibilă”, lipsit de adevărate strategii militare[3]. Cu toate că în aceste zile grele G. Socec a fost părăsit de ceilalți generali sau învinuit de anume acțiuni la care nici măcar nu participase, a rămas singur în fața trupelor dușmane.

Pe 21 noiembrie i s-a odonat de la M.C.G. retragerea către Băneasa, cu scopul apărării Bucureștiului. Imediat toți comandanții au fost chemați de Prezan la Cotroceni pentru a comunica planul de apărare a Bucureștiului și scrisoarea adresată de germani: „Dacă până mâine la ora 11 a.m. nu voi primi un răspuns la aceste scrisori, voi începe bombardarea orașului transformându-l în foc și cenușă”. G. Istrate a fost însărcinat să-i trimită Generalului Makensen scrisoare cum că Bucureștiul nu mai este o cetate fortificată. Următoarea zi, capitala României Mici a fost înconjurată de germani și aliații săi, „fără vărsare de sânge”. Retragerea armatei române din București s-a efectuat următoarea zi, către Balotești-Afumați.

Ajuns în Iași, G. Socec a fost învinuit de G. Vasilescu Paraschiv cum că și-ar fi părăsit postul. Nici G. Prezan nu a întârziat să depună mărturie mincinoasă împotriva lui Socec, din pricina faptului că nu își putea accepta înfrângerea (conform informaților date de naratorul operei). După patru ședințe de audieri, s-a dovedit că, într-adevăr, comandantul Diviziei 2/5 niciodată nu și-a părăsit postul său, ci a rămas luptând cu bravii săi soldați. Deși lupta de pe Argeș a fost pierdută, autorul apreciază că poziția și bravul pe care l-a avut Divizia 2/5 în fața celor trei armate germane, merită scris în paginile de istorie.

–––––––––––––––

[1] Retragerea divizilor a-IX-a și a-XII-a  au dus la dezorganizarea linie de front, forțândul pe generalul Socec să acopere întreaga linie care până atunci era ocupată de trei divizii(p. 26).

[2] Cu mari sacrificii generalul Socec a reușit să „refacă” Divizia 2/5. Acesta nu mai avea nici armanent, nici hrană și haine pentru soldați. Unii soldați abia făcuse instrucția militară de 20-40 zile sau alții veniți de la infirmerie. Marele Cartier îi oferise ca ajutor doar câteva noi arme franceze (p. 28-29).

[3] În aceea zi, Divizia 2/5 a simțit cea mai cumplită și grea luptă dusă: „ploia de proiectile acoperea bravii soldați…pământul tremura sub piciorele noastre…zburau deasupra capetelor noastre prin aer bucăți de lemn…”

Muzeul Ermitaj – Imaginea Rusiei moderniste

Dorința de dominare rusească în Europa, de europenizare și îmbunătățire a relațiilor cu țările europene s-a manifestat și prin construirea orașului Sankt Petersburg, inițial ca un punct militar, devenit ulterior capitala Imperiului Rus din dorința lui Petru cel Mare. Vizitarea muzeului Ermitaj este așadar esențială cunoașterii culturii rusești și a istoriei unuia dintre cele mai impunătoare popoare ale istoriei.

Orașul dur, martor al multor scene dramatice și prezent adesea în operele marelui Dostoievski, și-a păstrat spiritul oriental, fiind puternic marcat de barocul și neoclasicul europene, țarul apelând adesea la arhitecți europeni pentru construcția impozantelor clădiri, printre care și palatele Ermitajului: Palatul de Iarnă, Micul Ermitaj, Vechiul Ermitaj, Noul Ermitaj și Teatrul Ermitajului, realizate în secolele XVIII și XIX. Deși destul de diferite ca stil, cele 5 clădiri ale Ermitajului formează un complex care deține colecții de artă plastică și decorativă din întreaga lume, dedicate culturilor primitive, antice, artei orientale, rusești, europene, dar și numismaticii.

Picture1.png

Palatul de Iarnă are o istorie demnă de grandoarea sa. Construit în 1711, acesta este reconstruit în 1721 după moartea lui Petru cel Mare, pentru a fi reconstruit în 1754 de către Francesco Rastrelli, deoarece Elizabeta, fiica lui Petru cel Mare, considera că acestui palat îi lipsește grandoarea. Dar aceasta nu va fi ultima reconstruire a palatului. În 1839 palatul este reconstruit, după ce în urmă cu doi ani a fost distrus de un incendiu, țarul Nicolae I ordonând ca acesta să fie reconstruit în mod identic.

După cum îi spune și numele Micul Ermitaj este cea mai mică clădire din complexul celor 5 clădiri ale muzeului, acesta fiind construit de către Jean Baptiste Vallin de la Mothe într-un stil clasicist.

Picture1.png
Dorințele lui Petru cel Mare de a construi un oraș european drept capitală a Imperiului Rus s-au materializat și în specificul Ermitajului, unde atât Petru cel Mare, cât și succesorii săi au dus la formarea unor colecții extraordinare de creație occidentală începând cu secolul XV până în prezent. Se vor face cunoscute și trăsăturile țarilor ruși în aceste colecții. Astfel, Petru cel Mare va avea o afinitate pentru arta flamandă și olandeză (până și numele inițial al orașului fusese Sankt Piterburh). Prima extindere a complexului de clădiri ce aparțin astăzi Ermitajului datează din vremea Ecaterinei cea Mare care și-a dorit construirea unui refugiu în apropierea Palatului de Iarnă. Se construiește astfel o clădire formată din două părți ce vor fi unite printr-o grădină suspendată ce va purta numele de Ermitaj, aceasta reprezentând un loc de relaxare. Aici își are originea o minunată colecție de picturi olandeze și flamande prin achiziționarea a peste două sute douăzeci de picturi de la un comerciant berlinez.

Pentru a avea o colecție care să rivalizeze cu cele ale demnitarilor din Occident, Ecaterina cea Mare și-a însărcinat agenții săi să participe la licitații de opere de artă sau să cumpere de la diverși artiști contemporani opere de artă. Astfel, Ecaterina cea Mare îi va implica în acțiunea sa nume precum Denis Diderot sau Frederic Melchior Grimm. Astfel se creează o tradiție constantă a muzeului de a-și îmbogății colecțiile apelând la autori francezi, la Ermitaj regăsindu-se opere ale unor mari artiști francezi precum la Boucher, la Fragonard sau Hubert Robert și Greuze care își au expusă la Ermitaj aproape toată creația, Greuze fiind unul dintre artiștii preferați ai țarinei Ecaterina cea Mare.
Picture1.png

Colecția lui Coblentz, formată nu doar din tablouri remarcabile, ci și din peste șase mii de desene, dar și cea a contelui Von Bruhl, care conținea lucrări ale lui Rubens, sau Rembrandt, au fost achiziționate de către prințul Golițîn, ambasador la Haga și Paris.

Cel mai important moment a fost reprezentat de achiziția din 1772, moment în care Ermitajul a fost îmbogățit cu peste patru sute de opere care aparținuseră bancherului Pierre Crozat. Extraordinara colecție cuprindea lucrări ale lui Rafael, Rubens, Rembrandt sau Giorgione. Nouă ani mai târziu, a fost achiziționată colecția contelui Boudoin, aceasta cuprinzând peste o sută de pânze, printre care lucrări ale lui Rembrandt. Se remarcă astfel o pasiune a țarinei pentru artă, o pasiune chiar voluminoasă, întrucât numărul impresionant de colecții necesitau un spațiu mare de depozitare și expunere. Se construiește astfel între 1771 și 1779 Marele Ermitaj. Chiar dacă anii ’90 ai secolului XVIII au fost mai liniștiți în privința achizițiilor, pasiunea Ecaterinei cea Mare este incontestabilă, în 1796 colecția sa număra aproape patru mii de opere, dublu față de anul 1774.
Picture1.png

Accesul vizitatorilor în muzeu s-a reglementat în 1805, datorită apariției noului concept de muzeu deschis publicului larg și datorită apariției altor muzee occidentale precum Luvru, Muzeul Național din Berlin sau British Museum. Chiar dacă accesul în Muzeul Ermitaj era posibil și înainte de 1805, cu precădere studenților Academiei de Artă, străinilor, demnitarilor sau chiar și pasionaților de artă, treptat, muzeul devine deschis unui număr din ce în ce mai mare de vizitatori, chiar dacă rămânea o expoziție privată, patronată de către țar.

Evenimentele istorice nu puteau trece neobservate la Ermitaj. După victoria sa împotriva lui Napoleon Bonaparte, acesta a achiziționat aproape patruzeci de opere ce decoraseră reședința Josephinei de Beauharnais, memorând acest eveniment istoric și în cadrul Muzeului Ermitaj, dar aducând totodată și un omagiu soției dușmanului învins.

După achizițiile masive din secolul al XVIII-lea, secolul XIX devine mai echilibrat, atât ca număr de achiziții, cât mai ales ca selecție a acestora. S-a dorit astfel acoperirea lacunelor și eliminarea disproporțiilor dintre colecții. Se achiziționează astfel și opere spaniole și se trece de la așezarea pur decorativă la așezarea pe colecții.  Colecția se va mări totuși semnificativ și în cursul secolului XIX, spre exemplificare se poate analiza vânzarea colecției Barbarigo la Veneția în 1850 și ajungerea în capitala rusă a câtorva opere ale lui Tiziano, Veronese, Jan Provost sau Rogier van der Weyden, ultimii doi autori olandezi neregăsindu-se anterior la Ermitaj.

Picture1.png

În 1837, Palatul de Iarnă este distrus, pânzele din Micul Ermitaj nefiind deteriorat. Palatul a fost reconstruit rapid, moment în care s-a readus în discuție construirea unei clădiri speciale pentru muzeu, țarul Nicolae I admirând personal acest nou concept în Occident, în timpul unei călătorii în Berlin și Monaco. Încep așadar, la doi ani de la incendiul de la Palatul de Iarnă, construcțiile pentru Noul Ermitaj, construcție care a durat până în 1851. Poziționat în proximitatea Palatului de Iarnă, detaliile arhitectonice ale Noului Ermitaj sunt inegalabile, beneficiind de o eleganță extraordinară prin decorarea cu fresce și sculpturi ale fațadelor exterioare, acompaniate de interioare somptuoase și pline de decorațiuni în relief. Inaugurat la un an după finalizarea construcției, noul muzeu funcționa ca o unitate autonomă organizatoric, dar și din punct de vedere al conservării și studiului, chiar dacă administrativ a rămas sub jurisdicția Curții Imperiale.

Picture1.png

Pe lângă achiziții, Muzeul Ermitaj s-a bucurat și de primirea unor donații consistente, cum a fost cea a prințului Golițîn sau cea a colecționarului Alexei Khitrovo.

Epoca sovietică își va lăsa și ea amprenta asupra Muzeului Ermitaj, mărirea patrimoniului producându-se prin naționalizarea tuturor bunurilor, printre care și operelor de artă din colecțiile particulare. Astfel, mari colecții ale burghezilor ruși, ale familiilor princiare sau opere aflate în palatele din afara spațiului urban au ajuns la Muzeul Ermitaj. După Revoluția din Octombrie, clădirile Palatului de Iarnă au devenit săli de expoziție și au fost deschise publicului.

Un alt moment important este desființarea Muzeului Național de Artă Modernă Occidentală din Moskova, fiind transferate la Ermitaj zeci de opere de artă, în special de origine franceză.

Desigur, istoria ne prezintă și perioade mai puțin faste, perioade care se vor manifesta și asupra Muzeului Ermitaj. Un moment interesant și destul de nepotrivit pentru Muzeul Ermitaj este reprezentat de Primul Război Mondial, când o parte a Palatului de Iarnă a fost transformată în spital.

Un alt moment delicat a fost reprezentat de Asediul Leningradului, Ermitajul fiind una dintre țintele Wehrmacht-ului, care primise ordine să distrugă orașul. Orașul a fost astfel victima bombardamentelor nesfârșite. Pentru a se proteja lucrările, acestea au fost ascunse în beciurile muzeului sau trimise la Ekaterinburg, departe de zonele afectate de război, în timp ce peste 12.000 de oameni trăiau în cadrul Muzeului Ermitaj pentru a diminua pe cât posibil daunele provocate de război și frig.

Picture1.png

Astăzi, metropola rusă se mândrește cu 250 de muzee, între care Ermitajul este o adevărată perlă a coroanei, cu 4 milioane de vizitatori în fiecare an. Multitudinea colecțiilor adunate de-a lungul timpului și expuse într-un spațiu atât de vast și totuși insuficient pentru amploarea lor, a dus la expunerea tablourilor deosebit de aproape unul de celălalt, apărând astfel conceptul de expunere peterburgheză.

Bibliografie:

http://www.hermitagemuseum.org/wps/portal/hermitage/

http://www.tvl.ro/sanktpetersburg/muzeul_ermitaj.html

Muzeul Ermitaj, Colecția Mari Muzee, Adevărul Holding

Surse imagini:
1. http://www.saint-petersburg.com/images/virtual-tour/hermitage3.jpg
2.http://www.russiawanderer.com/wp-content/uploads/2013/03/Statues-in-the-Hermitage-Museum-©colros.jpg
3. http://www.saint-petersburg.com/images/virtual-tour/hermitage.jpg
4.http://www.guide-saint-petersburg.com/data/imagegallery/356eb82b-8251-ea36-29de-2af162873550/cc9bc02b-5a8f-7835-7c83-5dac5dee9d02.jpg
5.http://www.bestourism.com/img/items/big/6914/The-Hermitage-Museum_The-main-entrance-_8343.jpg
6.http://media-cdn.tripadvisor.com/media/photo-s/02/b9/cd/52/state-hermitage-museum.jpg
7. http://www.worldalldetails.com/article_image/hermitage_st_petersburg_541293.jpg

Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962

„Patriarhul Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1962” de George Enache și Adrian Nicolae Petcu este împărțită în nouă capitol, care la rândul lor sunt împărțite în subcapitole. Autorii au apelat ca surse principale la Colecția „Biserica Ortodoxă în dosarele Securității”, dar și la istoriografia română. Așa cum se prezintă încă de la început, principala temă este reprezentată de lupta de „compromise, supraviețuire și rezistență” a Bisericii ortodoxe române între 1948-1964 sub patriarhul Justinian.

Conflictele dintre Biserică și stat au apărut încă din timpul lui Carol al-II-lea. Unii acuzau Biserica de corupție și de un nivel scăzut al dialogului politic, iar alții susțineau că ea trebuie să participe în viața politică. Mulți clerici s-au implicat în viața politică încă din anii 1930 intrând în Mișcarea Legionară, de acest lucru comuniștii folosindu-se mai târziu pentru a-i băga la pușcărie.

dd205c33ef6b4943d37de1349fd86bde-8477209-700_700.jpg

Din 1945, toate guvernele care au urmat păstrau și augmentau legile vechi privind relația dintre stat și Biserică. Comuniștii voiau să-i determine pe clericii să creadă că susțin cauza bisericii, însă de fapt comuniștii controlau și mai mult Biserica[1]. Partidul Comunist în 1945 accepta și credincioși și necredincioși, pentru a atrage Biserica și mai mult de partea lor. Aceștia susțineau că este respectată libertatea de credință, că recunosc rolul social pe care îl are Biserica. Gheorghe-Gheorghiu-Dej înainte de alegerile electorale din 1946 afirma că Biserica nu va fi separată de stat iar clerici își vor lua salariile în continuare. „Numitorul comun” dintre stat și Biserică a fost numit Petru Groza, inițiatorul „Frontului Plugarilor”. Acesta era fiu de preot și fost membru al Congresului National Bisericesc de la Sibiu. Groza s-a remarcat în timpul reformei agrare din 1945 pentru că nu a secularizat și pământurile bisericilor și mănăstirilor. În capul Ministerului Cultelor era de acum numit preotul Constantin Burducea, care mai târziu va înființa „Uniunea Preoților Democratici”. În schimb, tot în 1945 au fost arestați toți preoții considerați fasciști și duși în lagăre. Patriarhul Nicodim Munteanu a organizat un nou Sinod unde a manifestat contra arestărilor preoților ortodocși. În urma crizei regale din septembrie 1945, guvernul promitea eliberarea tuturor clericilor din lagăre și puși din nou în drepturi.

Comuniști au început din 1948 să controleze Biserica și mai mult. Membrii comuniști au adoptat și mai multe măsuri cu caracter antireligios și concepeau Biserica precum o instituție a societății. Prin noua lege de la 2 martie 1948, clericii trebuiau de acum să depună jurământ față de noul regim. Datorită faptului că toate cultele religioase trebuiau să depună jurământ față de noul regim, comuniști au întrerupt relațiile Bisericii Catolice cu Vaticanul[2]. Biserica Greco-Catolică a fost înglobată în BOR. Situația din Ministerului Cultelor s-a schimbat și mai mult din momentul adoptării instituției supraveghetorului, dar și a împuternicitului cultelor. Acest inspector era doar local pe București, transmitea și informa Secretariatul CC al PRM. Tot din anul 1948 se introduce și „dreptul de supraveghere și control, prin inspectorii de control atașați direcțiunii cultului ortodox”[3]. Acești inspectori trebuiau să raporteze rapoartele Securității. Relația inspectorului cu clericalii erau una foarte abuzivă. Patriarhul Justinian Marina a intrat în conflict cu ministrul cultelor, astfel încât își dorea să transmită această problemă la CC al PMR. „Împuterniciții”, inspectorii, pentru a-și ușura munca, apelau direct la episcopi și protopopi „pentru îndrumarea și antrenarea ierarhiei și prin ea a deservenților”. Din 1949 religia se scoate din învățământ. Arestările clericilor din anul 1950 s-au bazat pe arhivele fostei Siguranțe, dar și a unor clerici colaboratori cu Securitatea în urma unui șantaj.

Datorită faptului că patriarhul Nicodim Munteanu era deja bolnav trebuia să se aleagă un nou patriarh care să fie bine văzut în ochii comuniștilor. Justinian Marina l-a adăpostit pe Dej în momentul în care acesta a fugit din lagăr. De aceea a fost ales pe data de 24 mai 1948 Patriarh al României. În capitolul „Apostolatul social al Patriarhului Justinian Marina. Fundamente teologice” patriarhul descrie rolul pe care l-a avut Iisus Hristos pe pământ dar și care este rolul preoților pe pământ. Cu toate acestea, patriarhul descrie și care este poziția Bisericii în stat, ambele(Biserica și statul) „slujesc aceleași interese, cele ale poporului”. După instaurarea regimului democratic popular, patriarhul a susținut public că Biserica trebuie să participe împreună cu statul, ci nu lăsată deoparte. În 1956 a avut loc deschiderea cursurilor seminarelor monahale unde Justinian descria și insistența în crearea relațiilor dintre Biserică și stat. după 1957 au fost admise libertatea practicii cultului, propria organizare a cultelor, instaurarea egalității între acestea, reforma învățământului etc.

Patriarhul_Justinian.jpg

În ceea ce privește abolirea monarhiei, noua Constituție din 1948 și colectivizarea Justinian Marina a fost de acord. Ba mai mult, acesta a îndemnat preoții „să participe” la aceste colectivizări. Munca în viziunea patriarhului era una în conformitate cu Biblia, în care munca prin constituție era apărată, astfel poporul prosperând, iar fiecare om era mulțumit și fericit. Libertatea conștiinței și a religiei erau garantate prin constituție. Conducătorul bisericii române în ziua de Paști din 1962 felicita preoții pentru munca depusă pentru colectivizarea agriculturii. De asemenea, așa cum sunt menționate și în paginile următoare, clericilor le-au venit și misiunea de a predica pacea în lume.

Părintele Justinian a luptat cu comuniști împotriva arestărilor preoților. A depus numeroase dosare pentru a dovedii că acei slujitori ai Domnului erai nevinovați de absolut nimic. Pe de altă parte, comuniștii susțineau că toți cei arestați erau anti-republicani sau anti-semitism. De sub arestul securității au fost eliberați Bartolomeu Anania, Grigore Nicolau și mulți alții.

În timpul ocupației germane au existat emigranți politici români ai Mișcării Legionare, printre care și preoți. După 23 august 1944 s-a alcătuit „Guvernul național român de la Viena”. Aici la Viena se va refugia și mitropolitul Visarion Puiu care, la un moment dat, a fost propus ca prim-ministru al României. Acesta a fost propus ministru al cultelor, însă va refuza, dar va crea „Episcopia românilor din străinătate” ca propagandă împotriva bolșevicilor. După ce Germania va fi înfrântă, toți membrii „guvernului” român de la Viena vor fugii spre Italia. Visarion Puiu datorită faptului că nu putea accepta unele tradiții catolice a plecat în Elveția, iar după în Franța. Vaticanul l-a acuzat de „crimă de dezastrul al țării…punându-se în slujba hitlerismului”. Acesta a înaintat un memoriu autorităților române la 30 ianuarie 1947, în care justifica activitățile sale și respingerea acuzaților. Tribunalul român comunist a respins cele spuse de mitropolit în 1948. Visarion Puiu a fost și caterisit de Sf. Sinod al BOR. De aceea el propune să creeze un congres al clerilor și al poporului român din exil, iar în cele din urmă să creeze un Sinod autonom până la eliberarea României. Însă aceste intenții au fost un eșec. El va rămâne conducătorul bisericii române din Paris. Și în Statele Unite ale Americii se organizează o episcopie ortodoxă română pe 5 iunie 1950 cu sediul la Detroit, Michigan. Această episcopie a condamnat crearea unei altei episcopii la Ohio, sub Ștefan Opreanu. Visarion Puiu îl recunoștea drept conducător spiritual pe Policarp Morișca. În noiembrie 1950 BOR îl hirotonește pe Andrei Moldovan ca episcop ai românilor din America.

Preotul Victor Leu a fost unul din acele persoane care a fugit din țară. Cu ajutorul Casei Regale Române și a englezilor a fost numit episcop la Munchen. Însă în timp Victor Leu s-a îndepărtat de englezi, iar aceștia nu iau mai acordat nici un ajutor și l-au predat sectorului sovietic în 1952. Preotul Leu a fost dus la Moscova, apoi la București unde a fost anchetat. La Salzburg va fi numit Emilian Vasiloschi în locul preotului Leu. Acest nou episcop a fost numit pe Germania și Austria. Parohiile din vestul Europei au fost preluate mai târziu de Teofil Ionescu în locul lui Visarion Puiu.

[1] Spre exemplificare avem decretul-lege din 9 mai 1945 care era copia exactă a decretul-lege din 1937 „stabilind controlul mult mai mare a instituțiilor statului asupra vieții bisericești”.

[2] Limitarea și diminuarea prezenței religiei catolice de pe teritoriul României.

[3] Această măsură nu a fost aplicată doar pentru București, ci pentru fiecare județ începând cu ianuarie 1949.

Columna lui Traian

Împăratul Traian este unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați împărați ai Imperiului Roman. Conducând imperiul între 98 și 117, acesta a reușit să aducă în timpul domniei sale imperiul la întinderea maximă pe care o prezintă istoria. Printre realizările lui Traian din această perioadă se poate aminti anexarea Regatului Dacia ca provincie romană în urma războiului din 105-106, moment care a fost imortalizat într-una dintre marile capodopere arhitecturale ale vremii : Columna lui Traian.

Columna lui Traian, finalizată în 113, prezintă sub forma unui basorelief în formă de spirală, războaiele purtate de către romani cu dacii. Cu o înălțime de aproximativ 30 de metri, monumentul s-a păstrat până în zilele noastre.

Picture1

Imagine 1 Scenă de luptă între daci și romani

Construită de către Apolodor din Damasc, aceasta a fost amplasată în Forul lui Traian din Roma, iar după moartea împăratului a devenit și monument funerar, cenușa acestuia fiind depusă într-o urmă din aur la baza columnei.

Complexitatea Columnei lui Traian este dată nu doar de basoreliefurile extrem de detaliate, dar și de structura interioară care prezintă o scară în spirală spre vârful monumentului unde era amplasată inițial statuia lui Traian, pierdută încă din Antichitate și înlocuită în 1589-1590 cu o statuie a Sfântului Petru.

Columna lui Traian este alcătuită din fundație, piedestalul, columna și statuia.

Datele tehnice ale columnei sunt absolut impresionante. Înălțimea bazei este de 1,70 metri, înălțimea arborelui este de 26,92 metri, înălțimea blocurilor de 1,5 metri, diametrul arborelui este de 3,6 metri.

Picture1

Imagine 2 Tehnică militară a epocii imortalizată pe columnă

Partea inferioară a columnei este reprezentată de scene din primul război cu dacii din 101-102, iar partea superioară de scene din cel de-al doilea război, 105-106. Cu toate că este un monument care glorifică și prezintă două evenimente militare, scenele violente caracteristice războiului sunt destul de puține, fiind prezente mai degrabă scene de glorificare a armatei și a politicii împăratului, servind mai degrabă propagandei împăratului și atragerea încrederii populației romane asupra armatei. Mesajul afișat pe columnă poate fi considerat ca fiind și unul de revanșă.

Picture1

Imagine 3 Columna lui Traian, vedere în întregime

Pe columnă sunt reprezentate momente precum prima trecere a legiunii romane în nordul Dunării, călătoria lui Traian în Dacia (împăratul a participat personal la război), predarea dacilor, încheierea primului război, podul de peste Dunăre, asaltul capitalei Sarmisegetusa, moartea regelui dac.

Picture1

Imagine 4 Regele dac Decebal pe Columna lui Traian

Pe columnă sunt reprezentate peste 2.500 de personaje, un număr cu adevărat impresionant. Predomină prezența soldaților, preoților, oamenilor de stat. Sunt prezentate și diverse arme, nave, forturi care ne prezintă tehnica militară a vremii. Detaliile extrem de bine realizate ale basoreliefului lasă privitorul cu impresia că evenimentele de acolo sunt reale și prezintă adevărul istoric. Eroul central al evenimentelor prezentate, Împăratul Traian își face apariția și el pe columnă de aproape 60 de ori. Unii istorici consideră că inițial columna avea o acvilă ce a fost ulterior înlocuită cu statuia lui Traian după moartea acestuia din 117.

Picture1

Imagine 5 Sinuciderea regelui dac Decebal, reprezentată pe Columna lui Traian

Cel mai glorios moment al războaielor, capitularea din 106, este reprezentată pe columnă la final prin reproducerea morții lui Decebal și expunerea capului acestuia în fața trupelor romane.

Pe lângă detaliile impresionante regăsite pe columna lui Traian, sunt voci care susțin că aceste elemente prezente pe columnă erau, de fapt, pictate, practică preluată, probabil, de la greci. Tehnica fluorescenței razelor X a demonstrat prezența unor elemente cu nivel atomic corespunzător prezenței culorilor.

Picture1.png

Imagine 6 Statuia Sfântului Pentru de pe Columna lui Traian

Motivele pentru care columna lui Traian este atât de cunoscută sunt păstrarea până în zilele noastre a columnei ca singur element rămas din Forul lui Traian, dar și prin remarcarea acesteia ca fiind cea mai mare sculptură în relief realizată în toată Antichitatea.

Colosala columnă a reprezentat de-a lungul istoriei un reper pentru mulți artiști, dar și pentru unii oameni politici. Napoleon Bonaparte dorea secționarea columnei și transportarea acesteia la Paris, ulterior fiind convins să renunțe la această idee. Napoleon al III-lea a reușit să ofere Franței o copie a Columnei lui Traian, Marea Britanie deținând și ea una din dorința reginei Victoria. Muzeul Național de Istorie din București deține și el o copie a Columnei lui Traian

–––––

*** http://statuidedaci.ro/ro/columna-lui-traian

*** http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/columna-lui-traian-un-istoric

*** http://www.columnaluitraian.ro/ro/

*** http://www.trajans-column.org/

*** http://www.mnir.ro/index.php/istoria-unui-monument/

 

Cetatea Tomis

 

Cu peste două milenii și jumătate în urmă, la jumătatea secolului VI î.Hr, grecii veniți din Milet au întemeiat pe malul Mării Negre, locul fiind propice schimburilor de mărfuri cu populația geto-dacă, fiind totodată și favorizat datorită golfului și peninsulei formate pe țărmul mării. Săpăturile arheologice au confirmat însă existența umană încă dinainte de venirea grecilor. Perioada de sfârșit a epocii bronzului o descoperire reprezentând un depozit format din 38 obiecte din bronz, excavat in cartierul Palas, care se compune din 12 celturi, 23 securi, un varf de cutit, 2 turte – toate in greutate de peste 7 kg. Câteva secole mai târziu sunt constatate și urme de locuire geto-dacă. [1]

Săpăturile realizate în parcul catedralei ne sugerează faptul că grecii doreau inițial să construiască o factorie comerciala ce precede constituirea coloniei propriu-zise, Tomisul urmând să capete atribuții de polis abia două secole mai târziu, timp în care se constată o dezvoltare și ridicare de apeducte și edificii publice, din care au mai rămas puține.

În secolul I î.Hr, orașele din zona pontică trec sub administrație romană, inclusive Tomisul, aproximativ în 72 î.Hr, urmând ca două decenii mai târziu să treacă sub stăpânirea lui Burebista până la moartea acestuia.

Venirea romanilor se manifestă și prin regruparea orașelor pontice într-o regiune care va regrupa inițial Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis și Odessos, ulterior adăugându-se și Mesembria. Chiar dacă inițial reședința regiunii se va afla la Odessos, aceasta se va muta la Tomis în timpul secolului I d.Hr. unde se va afla și comandamentul militar al Pontului Euxin. Tot în această perioadă, în Tomis sunt construite temple, piețe publice, băi publice sau ateliere de prelucrat marmura. Tomisul a atins maximul de înflorire în timpul dinastiei Antoninilor şi Severilor în sec. II, iar în anul 138 a devenit metropola Pontului. Tomis este și locul de exil al poetului roman exilat Ovidiu, exilat din ordinul lui Octavian Augustus.

Picture1

Incepand cu veacul al III-lea p.Chr., pax romana este tot mai des tulburata de invaziile carpo-getilor, de natura sa prejudicieze considerabil viata Tomisului, oras pe care documentele epocii il  supranumesc „prea stralucita necropola si capitala a Pontului Stang”.

Catre sfarsitul secolului III si in veacurile urmatoare, pana la imparatul Iustinian (527-565) se vor face mari eforturi pentru refacerea zidului de incinta (vizibil si astazi in Parcul Arheologic).

Reformele lui Diocletian au reușit să dea o nouă structură administrative și militară. Regiunea se va numi acum Scythia Minor, iar reședința aflându-se tot la Tomis. Importanța orașului în perioada romană ne este data de existența edificiului roman cu mozaic, monede, ceramică.

Secolele VI-VII au reprezentat și pentru Tomis un moment de răscruce din cauza invaziilor popoarelor migratoare, în anul 601 fiind distrus de avari, stăpânirea bizantină reinstaurându-se abia în 971 când este desființat țaratul bulgar și este recreate o regiune în jurul mării cu capitala la Silistra. În această perioadă se folosește și denumirea de Constanța, denumire ce pare a fi preluată de la un cartier al Tomisului.

Picture1

Cetatea Tomisului cuprinde:

  1. resturi lipsite de monumentalitate din comuna primitivă (epoca fierului) invizibile azi;
  2. straturi compacte din epoca greacă veche (sec. VI-IVa.Chr) ascunse;
  3. straturi masive elenistice (sec. IV-I a.Chr);
  4. construcții de mari proporții din epoca elenistică târzie (sec. I-II d.Chr);
  5. resturi importante de temple, antrepozite, edificii publice, pavimente cu mozaic, colonade, străzi și apeducte, piețe comerciale, monumente de artă dispărute, ateliere de marmură, sticlărie și ceramică din epoca imperială romană (sec. I-III d.Chr),
  6. basilici cu abside și cripte subterane, edificii publice, străzi pavate, etc din perioada mai dezvoltată a creștinismului (sec. IV-VI d.Chr);
  7. zidurile de incintă de circa 3 m grosime cu porți și turnuri de apărare ridicate în sec. III și refăcute până în sec. VI d.Chr.,
  8. cartierul bazilicilor creștine și al atelierelor ceramice de pe teritoriul gării vechi.[2]

Picture1

Straturile de cultură materială antice se succed de sub stratul modern în ordinea: bizantin, roman, elenistic, grec antic și grec arhaic în care apare și material băștinaș din prima epocă a fierului, înălțimea acestora variind între 1 și 7 metri, ajungându-se chiar și la 10 metri în anumite situații.

Zidul de incintă din perioada romano-bizantină este și astăzi parțial vizibil de-a lungul Bulevardului Ferdinand. Acesta era prevăzut cu două porţi şi mai multe turnuri de apărare. Poarta de vest flancată de două turnuri mai păstrează pragul şi cadrul cu urme din sistemul de prindere. Prin ele se făcea legătura cu cetăţile din sud de pe litoral. Poarta de nord, lată de 25 de metri, lega Tomisul de localităţile din nord şi interiorul regiunii. În urma unor săpături realizate în anii ’50, s-a constatat că zidul a fost refăcut în secolul VI, iar traseul fiind identic cu cel din secolul III. Se pot remarca însă și diferențe între cele două construcții, vizibile în zona porții N. idul este, în ordine cronologică, cel mai recent. Zidul de epocă greacă și poate un altul de epocă romană timpurie nu se cunoaște, dar existența lor este bănuită.

Picture1

Cele două porți ale cetății sunt și ele vizibile astăzi și sunt chiar utilizabile. Poarta de NE, cu celebrul turn al măcelarilor, are o deschidere de 4,3 m. Resturi ale acestui turn pot fi observate chiar în partea dinspre mare a parcului, la doi paşi de harta antică a oraşului. Poarta de SV era flancată de turnuri de apărare rectangulară. Grosimea zidului este de 3,2 m.

Picture1

Edificiul roman cu mozaic este un alt monument rămas în stare destul de bună și care poate fi admirat și astăzi. Construit în secolele III-IV, acesta era prevăzut cu ziduri groase, subsol cu magazii și mozaic cu elemente geometrice și florale.

În muzeul orașului mai pot fi întâlnite și alte elemente din această cetate, precum statuia de marmura a zeitei Fortuna, protectoarea cetatii Tomis, impreuna cu Pontos, zeul Marii Negre, statuia, tot de marmura, a sarpelui Glycon (o divinitate asiatica).

––––––––––––

[1] http://www.cjc.ro/proiect_histria/Histria/ISTORIE/TOMIS/tomis.html

[2] http://www.europeana.eu/portal/record/2020716/HA_CT_I_s_A_02553.html

***http://www.travelworld.ro/atractii-romania/castele-si-cetati/cetatea-tomis.html

***http://istoria.md/articol/116/Tomis__astăzi_Constanţa,_România_

***http://www.infopensiuni.ro/cazare-constanta/obiective-turistice-constanta/cetatea-tomis_6886

***http://www.romanialibera.ro/actualitate/proiecte-locale/tomis–orasul-ingropat-al-romanilor–i—240731

***http://www.europeana.eu/portal/record/2020716/HA_CT_I_m_A_02553_08.html

Turcia semnalează că ar putea renunța la principiul secularismului

Turcia, un stat cu o populaţie preponderent musulmană, are nevoie nevoie de o constituţie religioasă, iar principiul secularismului ar trebui exclus din noua constituţie a ţării, a declarat, luni, Preşedintele Marii Adunări Naţionale, Ismail Kahraman, citat de Reuters online, citată de Mediafax.

„Trebuie să discute despre religie (…) Această nouă constituţie nu ar trebui să fie laică, ar trebui să fie o constituţie religioasă” a mai spus oficialul turc.

Turkey-Country-Report_1532720642.jpg

Kahraman a mai menţionat că actuala constituţie are deja un caracter religios, întrucât declară sărbătorile islamice ca fiind sărbători publice.

Partidul de guvernământ AK, cu rădăcini islamice, urmăreşte să înlocuiască constituţia actuală, care dateză din perioada loviturii de stat din anul 1980.

Criticii se tem că noua constituţie va concentra prea multă putere în mâinile preşedintelui Recep Erdogan, care îşi doreşte un sistem prezidenţial care să înlocuiască sistemul parlamentar. Guvernul a promis că standardele europene privitoare la drepturile omului vor sta la baza noii legi fundamentale a statului turc.

Partidul AK controlează 317 din cele 550 de mandate în Marea Adunare Naţională, însă ar avea nevoie de 330 de voturi pentru iniţierea unui referendum pe tema adoptării unei noi Constituţii.

Kemal Kilicdaroglu, liderul Partidului Republican Popular, principalul partid de opoziţie şi secular, a comentat pe contul personal de Twitter că: „Secularismul este principiul primar al păcii sociale (…)”.

Turcia este o ţară preponderent sunită, însă se estimează că o cincime din populaţie este alevită, cu rădăcini şi influenţe şiite. Totodată, în jur de 100,000 de locuitori sunt creştini, iar 17,000 evrei.

Potrivit unui sondaj Pew din 2013, 12 la sută dintre turci doresc ca principiile Sharia (legea islamică) să devină lege oficială.