Gata, acum ne-am calmat. Nu ieșim din Uniunea Europeană, nu vin rușii peste noi și, cel puțin deocamdată, nu ne-am întors la comunism. Dar ceea ce rămâne în urmă după lunile de campanie electorală este ceva foarte periculos: fractura societății românești.
Timp de săptămâni întregi, România a fost o țară împărțită în două. Nu doar prin voturi, ci prin dispreț, neîncredere și ură. Am uitat că trăim împreună. Ne-am privit unii pe alții nu ca cetățeni ai aceleiași țări, ci ca inamici ideologici. Ne-am uitat la ceilalți nu ca la vecini, prieteni sau frați, ci ca la dușmani. Fiecare spunea despre celălalt că este mai prost.
E momentul să spunem un adevăr simplu, dar greu de acceptat: majoritatea românilor au votat din disperare. Nu doar cei care au ales candidatul câștigător au vrut o viață mai bună. Și cei care au votat altfel au sperat același lucru. Fiecare vot a fost, în felul lui, o încercare de a spune „nu mai pot”. Toți au căutat o speranță, așa cum au crezut că este mai bine.
Poate că aici, în acest punct de ruptură, poate fi și punctul zero al unei reconstrucții, dacă începem să recunoaștem că, dincolo de diferențele politice, toți ne dorim o Românie mai bună. Toți am simțit că „așa nu se mai poate”. Nu ne vom convinge unii pe alții peste noapte, dar poate că e timpul să ne ascultăm, să reconstruim încrederea, fiecare cu speranțele, fricile și nevoia de a trăi demn.
