Subiectele din cadrul simulării examenului național de Bacalaureat, sesiunea 2026, acoperă în mod echilibrat principalele etape ale evoluției statului român, punând accent pe transformările instituționale. Acestea vizează perioada cuprinsă între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, continuă cu etapa de consolidare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și se încheie cu transformările instituționale și legislative specifice regimului comunist. Mai jos puteți consulta subiectele, precum și o sugestie de rezolvare a acestora. Mult succes!
SUBIECTUL I
1. Gheorghe Gheorghiu-Dej
2. Miliția a acţionat ca forţă armată a partidului.
3. România și Uniunea Sovietică
4. B
5. Cauză: „deoarece nu puteau fi admiși «membrii claselor exploatatoare»”
Efect: „Au fost introduse criterii stricte pentru intrarea în partid”
6. O practică politică totalitară utilizată în statul român poate fi reprezentată de adoptarea Constituției din 1948. Ca urmare a instaurării regimului comunist în România, în anul 1948 este promulgată o nouă constituție, aceasta având ca model constituția Uniunii Sovietice din anul 1936. Noua constituție prevedea o nouă formă de guvernământ, republica populară. De asemenea, legea fundamentală proclama principiul suveranităţii poporului și introducea proprietatea statului asupra mijloacelor de producție. Totodată, principiul separării puterilor în stat exista, dar nu era respectat: puterea legislativă era exercitată de un Parlament unicameral, denumit Marea Adunare Naţională, iar puterea executivă era exercitată de guvern.
O altă practică politică utilizată în statul român poate fi reprezentată de adoptarea Constituției din 1952. Aceasta introducea o nouă formulă care specifica: „Baza puterii populare este alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea muncitoare, în care rolul conducător aparţine clasei muncitoare”. De asemenea, constituția menţiona noile forme de proprietate, sistemul planificat al economiei, dar și monopolul statului asupra comerţului. Totodată, menționa rolul conducător al Partidului Muncitoresc Român, precum și faptul că tribunalele apărau „regimul de democraţie populară”.
7. Caracterul democratic
SUBIECTUL II
1. Nicolae Mavrocordat
2. Secolul al XVIII-lea
3. Statul care a impus regimul fanariot: Imperiul Otoman;
Aspect cu privire la durata domniei: „De obicei, domniile erau acordate pe trei ani”.
4. „a continuat să fie […] principala instituție a statului în sprijinul domniei”;
„Alcătuit cu deosebire din boieri autohtoni, ca și din dregători străini”.
5. Putem considera faptul că memoriile boierești aveau ca scop schimbarea statutului internațional al Țărilor Române.
O informație care susține acest punct de vedere este: „funcționarea noului stat […] sub protecția colectivă a Rusiei, Imperiului habsburgic și a Prusiei”.
O altă informație care susține acest punct de vedere este: „neatârnare politică sub garanția Rusiei și a Imperiului Habsburgic”.
Așadar, pe baza textului, se poate observa faptul că memoriile boierești aveau ca scop schimbarea statutului internațional al Țărilor Române.
6. Se poate afirma faptul că în secolul al XVI-lea au avut loc acțiuni politice care au vizat o instituție centrală din Transilvania sau din Țara Românească. Un bun exemplu în acest sens poate fi organizarea Transilvaniei ca principat.
Deoarece în anul 1526 Regatul Ungariei este cu cucerit de Imperiul Otoman, condus de sultanul Suleyman Magnificul și este transformată în pașalâc, voievodatul Transilvaniei intră în sfera de influență a Imperiului Otoman. Astfel, începând cu anul 1541, Transilvania este reorganizată ca principat autonom sub suzeranitate otomană. În acest context, voievodul este înlocuit cu un principe, iar Congregația Generală a voievodatului este înlocuită cu Dieta de la Turda. Această organizare a fost păstrată până în anul 1699, când Transilvania devine parte a Imperiului Habsburgic, ca urmare a semnării Tratatului de la Karlowitz.
Așadar, se poate observa faptul că în secolul al XVI-lea au avut loc acțiuni politice care au vizat o instituție centrală din Transilvania sau din Țara Românească.
SUBIECTUL III
Constituirea și consolidarea statului român modern s-au realizat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea, printr-un amplu proces de reforme interne și afirmare națională.
După realizarea unirii Principatelor Române, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a inițiat o serie de reforme esențiale pentru modernizarea statului. În perioada 1860–1865, două dintre cele mai importante măsuri de politică internă au fost legea secularizării averilor mănăstirești (1863) și legea rurală (1864). Secularizarea averilor mănăstirești a avut ca efect trecerea în proprietatea statului a unei părți importante din terenuri, ceea ce a contribuit la consolidarea financiară a statului. De asemenea, legea rurală a dus la împroprietărirea țăranilor, contribuind la modernizarea relațiilor sociale și economice. Astfel, aceste reforme au avut un rol esențial în consolidarea statului român modern, deoarece au întărit autoritatea statului și au creat premisele dezvoltării economice.
După abdicarea lui Cuza în 1866 și aducerea pe tron a lui Carol I, statul român își consolidează cadrul instituțional prin adoptarea Constituției din 1866. Aceasta a fost inspirată din modelul Constituției Belgiei, considerată a fi cea mai liberală de la acea dată. Constituția din 1866 prevedea, în primul rând, faptul că România era o monarhie constituțională ereditară, ceea ce asigura stabilitate politică. În al doilea rând, introducea principiul separării puterilor în stat, prin care puterea legislativă era exercitată de Parlamentul bicameral (Senat și Adunarea Deputaților), cea executivă de domn și guvern, iar cea judecătorească de instanțele judecătorești. Prin aceste prevederi, Constituția din 1866 a contribuit la modernizarea statului și la alinierea acestuia la valorile europene.
Procesul de realizare a statului național unitar român s-a încheiat în 1918, prin unirea tuturor provinciilor istorice cu Regatul României. Acest lucru a fost posibil în contextul Primului Război Mondial. În ceea ce privește Transilvania, Partidul Național Român a elaborat în octombrie 1918 Declarația de Independență de la Oradea, declarație ce a fost citită în Parlamentul de la Budapesta de deputatul român Alexandru Vaida-Voievod. Declarația este respinsă de maghiari, care ofereau doar autonomie provinciei. Astfel, este înființat Consiliul Național Român Central, cu sediul la Arad. Din cauza faptului că negocierile cu maghiarii au eșuat, este convocată o adunare la Alba Iulia. Adunarea Națională de la Alba Iulia a avut loc pe data de 1 decembrie 1918, iar la aceasta au participat peste o sută de mii de oameni. Lucrările adunării au fost deschise de Gheorghe Pop de Băsești și de Vasile Goldiș, care citește Rezoluția de Unire a Transilvaniei cu România. Este aleasă o adunare reprezentativă cu numele de Marele Sfat Național Român, format din 250 de membri și condus de Gheorghe Pop de Băsești. Această adunare a desemnat și un guvern provizoriu denumit Consiliul Dirigent, condus de Iuliu Maniu. Acest guvern a redactat Proclamația de Unire cu România.
În ceea ce privește politica internă a României în perioada 1919-1927, putem considera faptul că aceasta a fost caracterizată de eforturi de consolidare a statului unitar și de democratizare. Un bun exemplu în acest sens poate fi reprezentat de adoptarea Constituției din 1923. Această constituție a fost necesară în contextul schimbărilor politice, sociale și economice prin care a trecut România ca urmare a Primului Război Mondial, teritoriul și suprafața statului român crescând semnificativ. Noua constituție definea statul român ca unitar şi indivizibil și introducea votul universal pentru toți bărbații de peste 21 de ani, cu excepția magistraților și ofițerilor, forma de guvernământ rămânea în continuare monarhia constituțională ereditară, regele exercita puterea executivă, era şeful armatei; avea dreptul de a încheia acorduri internaţionale, de a bate monedă, de a numi sau revoca miniştri, de a convoca sau dizolva Parlamentul. De asemenea, constituția prevedea principiul separării puterilor în stat: puterea executivă era exercitată de rege, prin intermediul guvernului; puterea legislativă era exercitată de Parlamentul bicameral (Senat și Adunarea Deputaților), iar puterea judecătorească era exercitată de instanțele judecătorești. Totodată, prin introducerea contenciosului administrativ, se realiza controlul legalității actelor administrației.
Așadar, putem remarca faptul că statul român s-a constituit și consolidat prin reforme interne, adoptarea unor constituții moderne și realizarea unității naționale. Aceste procese au contribuit la transformarea României într-un stat modern, integrat în sistemul politic european.
