De la PCdR la PCR

Prima formațiune comunistă din România a apărut în mai 1921 ca urmare a desprinderii unui grup din Partidul Socialist Român, apărând astfel Partidul Comunist din România. Cum era probabil de așteptat, majoritatea membrilor acestui partid aparțineau clasei muncitoare, regăsindu-se însă și nume importante precum Lucrețiu Pătrășcanu.

După cum îi spune și numele, Partidul Comunist din România era afiliat Internaționalei a III-a și promova ideile bolșevice, detașându-se astfel de socialiști, care nu aveau neapărat o orientare pro-sovietică. Printre ideile pe care le susțineau comuniștii se afla și ideea conform căreia Basarabia era teritoriu de drept sovietic, România fiind stat imperialist care a ocupat fără drept acest teritoriu. De asemenea, mare parte dintre membrii partidului erau reprezentați de maghiari, bulgari, care, evident, aveau, de asemenea, interese teritoriale. Din cauza atitudinii anti-naționale pe care o promova partidul, acesta este declarat ca fiind ilegal în timpul guvernării liberale în 1924 și va rămâne așa până după Războiul II Mondial.

DESCHIDERE_Comunisti_secera_si_ciocanul.jpg

Ca urmare a scoaterii în afara legii a formațiunii politice, va apărea un nou partid denumit Blocul Muncitoresc Țărănesc, reușind chiar la alegerile din 1931 să obțină 5 locuri în Parlament. Noul partid va fi și acesta scos în afara legii în 1933 după grevele de la Grivița, când mulți membri au fost închiși, printre care și Gheorghe Gheorghiu-Dej, însă va apărea un altul, denumit Liga Muncii, scos și acesta în afara legii la scurt timp după apariție, moment în care comuniștii renunță la alte manifestări politice oficiale.

Putem remarca continuitatea politicii pro-sovietice a formațiunilor deja amintite inclusiv prin atitudinea față de politica europeană, și anume față de regimul nazist, cel fascist, sau față de politica statelor democratice. Astfel, până la semnarea pactului ruso-german din 23 august 1939, atitudinea formațiunii politice era una anti-nazistă și anti-fascistă, iar după acest moment era una pro-nazistă și focusată în mare parte împotriva statelor democratice precum Franța sau Marea Britanie.

Un moment important pentru grupare este momentul 1940 și pierderea membrilor din zonele ocupate, pierdere importantă, întrucât politica partidului considera România ca fiind stat imperialist, și, în mod evident, majoritatea membrilor care susțineau acest lucru trăiau în acele zone, respectiv maghiarii din Transilvania, rușii și ucrainienii din Basarabia și bulgarii din Cadrilater.

În următoarea perioadă apar divergențe între forțele partidului, și anume conducerea oficială a lui Floris, gruparea aflată în închisoare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și gruparea de la Moscova a Anei Pauker. După intrarea României în război, Floris avea să își piardă funcția de conducere, moment când începe lupta pentru partid și, totodată, pentru conducerea României.

Având în vedere evoluția politicii interne, în primăvara lui 1944, partidele politice românești au luat atitudine și se creează Blocul Național Democrat, format din Partidul Național Țărănesc, Partidul Liberal, Partidul Social Democrat și Partidul Comunist, având ca scop retragerea din Axă, încheierea unui armistițiu cu Aliații și sprijinirea acestora în vederea câștigării războiului. Pe plan intern, scopul Blocului Național Democrat era înlăturarea lui Antonescu și înlocuirea sa cu un guvern democratic, membrii partidelor precizând că doresc să își păstreze caracterul politic distinct, iar noul Bloc Național Democrat fiind doar o unealtă prin care România să se reîntoarcă la democrație. [1]

După răsturnarea lui Antonescu, regele Mihai îl numește prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, iar noul guvern era format în mare parte din cadre militare, la care se adăugau și șefii partidelor membre în Blocul Național Democrat, și anume Maniu și Brătianu din partea Partidului Național Liberal și al Partidului Național Țărănesc, Constantin Titel Petrescu din partea Partidului Social Democrat și Lucrețiu Pătrășcanu din partea Partidului Comunist.

Vedem, așadar, o prima implicare a Partidului Comunist în actul guvernării, ca urmare a presiunilor externe, dar și ca urmare a situațiilor interne, generate de demiterea lui Ion Antonescu din fruntea statului.

O implicare importantă a comuniștilor, prin persoana lui Lucrețiu Pătrășcanu, este remarcată în negocierile purtate pentru pace la Moscova, cu toate că discuțiile cu Molotov au fost destul de tensionate, întrucât rușii aveau pretenții prea mari de la guvernul și armata române. Se remarcă formarea unui nou grup, promovat de către Partidul Comunist, și anume Frontul Național Democrat, ce cuprindea și Partidul Social Democrat și Frontul Plugarilor, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc nefăcând parte din acest front, Maniu și Brătianu refuzând categoric apartenența la un astfel de front patronat de către Partidul Comunist.

Pe data de 4 noiembrie avem de-a face cu o remaniere a guvernului Sănătescu, Frontul Național Democrat sporindu-și influența, din el făcând parte nume precum Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Lucrețiu Pătrășcanu. Pe 2 decembrie, din cauza presiunilor, Sănătescu demisionează.

Instalarea comuniștilor la putere s-a întâmplat la începutul lui 1945, când, după ce trupele sovietice ocupaseră în prealabil Bucureștiul, scoțându-le pe cele române afară și înconjurând palatul regal au pus presiune pe rege și acesta, la ordinele lui Vîșinski, numește un nou guvern, condus de Petru Groza, de data aceasta nemaiavând în componență partidele tradiționale.

Pentru a spori suportul populației, Petru Groza negociază cu Stalin retrocedarea Transilvaniei. Se remarcă o creștere spectaculoasă a numărului de membri în următorii doi ani, numărul triplându-se.

La presiunile Marii Britanii și ale Statelor Unite ale Americii, Partidul Național Liberal și Partidul Național Țărănesc vor fi incluse în guvern, însă nu vor deține portofolii.

Guvernul Petru Groza anunță organizarea de alegeri libere în februarie 1946, însă vor amâna alegerile pentru luna noiembrie a aceluiași an. Se va organiza o întreagă campanie prin care se încearcă o manipulare a populației în vederea votării cu comuniștii, se încearcă împiedicarea populației să voteze, fiind funcționale prea puține secții de votare în zone cu densitate mare a populației, se manipulează presa.

Guvernul va anunța cu întârziere rezultatul alegerilor, însă acesta va fi falsificat, rezultatele oficiale arătând o victorie a comuniștilor cu un scor electoral de 70%, scor ce se va dovedi a fi fals după revoluția din 1989.

Partidele istorice vor fi desființate în 1947, membrii acestora fiind ori arestați, ori vor reuși să fugă în exil. Comuniștii îl vor forța pe rege să abdice și vor instaura republica.

Bibliografie:

  • Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Șerban Papacostea, Keith Hitchins, Pompiliu Teodor, Istoria României, editura Corint
  • Lucian Boia, Suveranii României, editura Humanitas
  • Ioan Scurtu, Monarhia în România, editura Danubiu
  • Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, istoria Românilor în secolul XX, editura paideia
  • Istoria României, Editura Corint.

DESCHIDERE_Comunisti_secera_si_ciocanul.jpg

Dosar istoric la DIICOT: Procurorii investighează abdicarea forţată a Regelui Mihai din 1947

La sesizarea Mișcării pentru Regat și Coroană, DIICOT cerceteză falsul istoric și juridic comis la 30 decembrie 1947, care a avut ca rezultat răsturnarea ordinii constituționale în Regatul României și desființarea statului de drept. Scopul este restabilirea ordinii legale și constituționale legitime.

DIICOT – Structura Centrală a dispus, sub nr. 467/D/P/2018, începerea urmăririi penale „in rem”, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art.397 și 438 Cod Penal, a transmis săptămâna trecută, Evenimentului zilei, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Crimă Organizată, sub semnătura procurorul șef de secție Mihaela Porime.

Mișcarea pentru Regat și Coroană a înregistrat la Parchetul General, pe 10 mai 2017, o sesizare prin care-i cerea „să efectueze cercetările necesare pentru stabilirea împrejurărilor concrete, pentru stabilirea făptuitorilor, a vinovăției, a răspunderii penale și civile, după caz, și a înlăturării consecințelor decurgând din actele criminale care, după 06 martie 1945, au determinat răsturnarea ordinii constituționale a țării la data de 30 Decembrie 1947, determinând aservirea țării unei puteri străine ostile și Armatei URSS de ocupație, sub care s-a instaurat dictatura comunistă în România. După 1989, despre întâmplările din urmă cu 70 de ani au depus mărturie mari personalități ale României, care arată că a fost vorba de acțiuni ale comuniștilor total lipsite de legitimitate și criminale”.

Mărturia lui Corneliu Coposu

„La ordinul Moscovei, guvernul comunist al lui Petru Groza s-a prezentat la Palat și, înarmați cu pistoale, l-au forțat pe Rege, prin șantaj și amenințare, să semneze actul de abdicare. I-au pus în vedere că, dacă refuză să semneze sub presiune acest act, peste o mie de studenți arestați pentru manifestările lor anticomuniste și promonarhiste, care erau ținuți ostatici, vor fi imediat împușcați și se va declanșa un război civil, pentru care răspunderea morală îi va reveni Regelui Mihai. În fața acestei situații, pentru a evita vărsări de sînge și sacrificarea ostaticilor selecționați din vîrfurile elitei românești a studențimii, Regele a semnat actul de abdicare. Odată cu abdicarea Regelui, adică la începutul anului 1948, drumul spre comunizarea României a fost deschis”

Scena abdicării povestită de Regele Mihai I

La mulţi ani după momentul abdicării din ziua de 30 decembrie 1947 , regele Mihai I a povestit cum s-au petrecut lucrurile: „Şi în seara zilei de 30 decembrie, mareşalul Palatului ne cheamă la telefon şi ne spune că Groza mă roagă urgent să vin la Bucureşti, fiindcă au o chestiune de familie de discutat. O chestiune de familie mi-am închipuit că va fi refuzul cu logodna, cu căsătoria. Şi când am venit aici, am urcat sus în odăile noastre şi a sosit şi Groza, l-a adus pe Gheorghiu-Dej neanunţat şi, în momentul ăla, a venit el cu hârtia pe care a scos-o din buzunar şi mi-a pus-o pe masă. Eu am citit-o la repezeală, am văzut nişte lucruri şi am spus că mă duc alături ca să citesc asta ceva mai liniştit. M-am dus în odaia de-alături unde era Nigel şi mi-a spus că casa a fost înconjurată cu trupe de-ale lor, santinele şi soldaţii noştri au fost arestaţi şi scoşi, telefoanele tăiate complet şi în jur când m-am uitat era artileria adusă acolo ca să înconjoare casa. M-am întors şi am spus: „Ce se întâmplă aici? Mi-aţi tăiat telefonul, mi-aţi înconjurat casa cu trupe”… Zice: „Păi dacă nu se semnează asta cât mai repede, o să fie mare bucluc în ţară”. Şi eu am încercat să-i explic că cel puţin constituţional nu se poate, eu n-am dreptul să plec fără să întreb ţara românească şi poporul. Şi zice: „n-avem timp pentru asemenea lucru”. Şi mama mi-a explicat ceva şi Gheorghiu Dej s-a întors către ea: „Foarte frumos cum l-aţi educat pe fiul vostru!”. Cum o să semnez asta? Mi-a spus: „Dacă nu semnaţi acum într-un sfert de oră, jumătate de oră, avem 1.000 de oameni tineri care sunt închişi şi dacă nu faceţi ce spunem noi acum, trebuie să-i împuşcăm pe toţi”. Când am auzit asta am spus: „Asta e o responsabilitate pe care eu nu pot să o iau nici faţă de ţară, nici faţă de ei”. Şi a trebuit să semnez”.

Pasaje din Sesizarea Parchetului General din 10 mai 2017

„(…) În acest context se impune deschiderea unui dosar în Justiție cu privire la cercetarea actelor și faptelor comise la 30 Decembrie 1947, ca parte a atacului generalizat și sistematic asupra instituțiilor statului, împotriva drepturilor fundamentale ale omului, declanșat de structurile militare și paramilitare care au răsturnat ordineaconstituțională în Regatul României și au capturat Statul Român până în Decembrie 1989 – Iunie 1990 …. Apreciem că sesizare penală ar putea determina restabilirea ordinii legale și constituționale legitime, după atacurile generalizate și sistematice asupra instituțiilor democratice și a drepturilor fundamentale ale omului, care au fost constatate și descrise în precedent nu numai prin hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului, ci și prin hotărâri judecătorești definitive pronunțate sau confirmate de Înalta Curte de Casație și Justiție a României, atât în cazurile Vișinescu și Ficior, cât și în cazurile redeschiderii dosarelor privind Revoluția din Decembrie 1989 și Evenimentele din 13-15 Iunie 1990 generate de hotărârile CEDO (…) în urma demersurilor externe ale Asociației 21 Decembrie 1989. (…) Sunt de o gravitate extremă și se impune a fi cercetate și de procurori competenți, faptele ilegale prin care s-a procedat la forțarea Regelui Mihai I în a face concesii neconstituționale unui grup de presiune constituit în principal din agenți ai unei puteri străine ostile independenței și democrației României și drepturilor cetățenilor români, sau să declare că se retrage și apoi să semneze o declarație de abdicare și trecerea la forma republicană de guvernământ arată în esență caracterul lor contrar voinței democratice – cu excepția istoriografiei comuniste din perioada stalinistă, când au fost prezentate în mod fals drept „expresie a voinței maselor largi populare”, pentru ca, în deceniile urmă- toare acestea să fie pur și simplu enunțate ca atare, fără a fi discutate în amănunt (tocmai pentru a nu fi evident caracterul de lovitură de stat și situarea lor în afara legii, fără a fi vorba măcar de împrejurări insurecționale ci doar de impunerea unui regim sub forța Armatei Roșii a URSS, în afara celor prevăzute de Tratate Internaționale sau de Convenția de Armistițiu). (…) În consecință, pretinsa Lege nr. 363/1947 – intitulată „LEGE nr.363 din 30 decembrie 1947 pentru constituirea Statului Român în Republica Populară Română” este un fals istoric și juridic. Acest fals ar fi trebuit să preocupe autoritățile unui stat care declara la 22 Decembrie 1989 că s-a despărțit definitiv de comunism. În realitate, se despărțise doar de ceea ce a fost denumit „clanul Ceaușescu”.

10 curiozități ale limbii române

1. Cel mai lung cuvânt care conţine o singură vocală este „abracadabranta” (14 litere) şi înseamnă cu totul nebişnuit, ciudat, bizar, încâlcit.

2. Cel mai lung cuvânt care începe şi se termină cu o vocală, iar în rest nu conţine decât consoane: „înspre”.

3. Litera „C” este cea cu care încep cele mai multe cuvinte în limba română. Dictionar explicativ al limbii romane cuprinde 19.750 definitii ale cuvintelor ce incep cu litera ”C”.

4. Cel mai lung cuvânt în care fiecare literă se repetă exact de două ori: ”angionefrografie” (16 litere), termen medical ce reprezintă o radiografie a sistemului vascular renal cu ajutorul unei substanţe de contrast.

5. Singurul cuvânt din DEX care conţine patru consoane la sfârşit: „kitsch” (termen folosit pentru a desemna un obiect decorativ de prost gust).

6. „Abces” este singurul cuvânt care conţine grupul de litere ABC.

7. Cea mai mare diferenţă de litere între forma de plural şi singular o are substantivul „om” – „oameni” (4 litere).

8. Cel mai lung cuvânt, format din 11 litere, care conţine doar consoane nazale (m şi n): amenomanie, care înseamnă delir cu dispoziţie veselă.

9. Cel mai lung cuvânt din limba română are 44 de litere şi îl găsim în dicţionarele medicale, nu şi în DEX: „Pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioza” este denumirea completă a unei boli pulmonare cronice, numită pe scurt „silicoză”, care apare în general la muncitorii din mine, în urma inhalării prelungite a pulberilor de bioxid de siliciu. Cel mai lung cuvânt din DEX este tot un termen medical: „electroglotospectrografie” (25 de litere).

10. Cea mai lungă denumire de localitate din România este Staţiunea Climaterică Sâmbăta (27 de litere), sat din judeţul Braşov. Cea mai lungă denumire de localitate din România formată dintr-un singur cuvânt: Constantineşti (14 litere). Iar cea mai scurtă denumire de localitate din România: Ip (2 litere), o comună din judeţul Sălaj.

Revoluția franceză ca revoluție atlantică

Revoluția franceză reprezintă unul din momentele cele mai importante ale istoriei moderne europene, și chiar mondiale. Nereprezentând un precedent sau o tradiție pentru Franța, Revoluția franceză se încadrează totuși în șirul revoluționar format de Anglia, America, și, mai puțin cunoscutele revoluții din Elveția, Țările de Jos sau Irlanda. Revoluția franceză s-a încadrat astfel într-un curent deja existent, format datorită dezvoltării economiei capitaliste și relativ nou apăruta clasă burgheză care a devenit tot mai puternică față de aristocrația tradițională, însă ceea ce o diferențiază de majoritatea revoluțiilor care vor contura epoca respectivă este reprezentat atât de caracterul violent al revoluției, cât și de ideile conturate în cadrul acestei revoluții.

Asemănările dintre revoluția franceză și cea americană nu doar în privința periodicității, ci mai ales pe plan filosofic, o parte din elite fiind prezente chiar la ambele revoluții, i-au făcut pe unii filosofi și istorici să considere cele doua revoluții ca pe o revoluție atlantică, de aici și rolul important avut de revoluția franceză.

Pe lângă faptul că revoluția franceză a fost mai spectaculoasă datorită violențelor întâlnite caracteristice unui război civil, întâlnim în ambele state formarea principiilor de revendicare a libertății, culminate și transpuse în document în cadrul Declarației de Independență din 1776, declarațiile drepturilor prezente la începutul constituțiilor statelor americane, dar și în Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1789.

1024px-Prise_de_la_Bastille

Ideea de „revoluție atlantică”, criticată în anii `70 de partizanii marxiști, reprinde contur în analiza istoricilor precum Bailey Stone, Tim Blanning sau Annie Jourdan. Însă, în ciuda elementelor comune ale celor două revoluții care ne determină să le considerăm ca una, nu trebuie uitat contextul istoric care a favorizat declanșarea revoluțiilor. Astfel, în viitoarele State Unite Americane vom avea de-a face cu o dorință bazată pe un drept deja recunoscut de către Anglia, și anume dreptul comunităților engleze de a fi reprezentate în Parlament. Revoluționarii așadar au pornit revoluția considerând că acesta nu le acordă drepturile elementare unei comunități engleze de oameni liberi. Revoluția franceză pornește însă diferit, monarhia franceză nerecunoscând dreptul reprezentării elitelor liberale în Parlament. Regele practic înțelesese să conserve sistemul rigid al celor trei clase, noua burghezime fiind lipsită de privilegiile pe care le dorea, și neavând nici un drept politic.

Pe lângă diferențele contextuale prezente în cadrul celor două revoluții, parlamentarii francezi și insurgenții americani se vor sprijini pe viziuni politice care nu vor coincide în întregime. Dacă George Washington și coloniștii americani se bazau pe ideile lui Montesquieu privind moderația puterii, dorind să implementeze organizarea federală, revoluționarii francezi îl vor avea la căpătâi pe Rousseau, dorind o societate egalitară garantată prin noul contractul social, și aflată într-un stat puternic și centralizat.

O altă diferență interesantă este rolul națiunii în viitoarea organizare politică. În timp ce în America avem de-a face cu un stat nou apărut, nu vom avea de-a face cu o elită care să pună un accent semnificativ pe reprezentarea implicarea populației în politică, în timp ce în Franța avem de-a face cu un nou regim care se dorește o renegare a celui vechi, așadar vom avea de-a face cu o proclamare a suveranității națiunii. Astfel se vor pune bazele ideologice pentru democratizarea Europei în secolul ce va urma.

Revoluția ca ruptură istorică

Brusca prăbușire a Vechiului Regim nu va reprezenta momentul central de ieșire din feudalism, ci, mai degrabă, o ruptură istorică.

Alexis de Tocqueville în „Vechiul Regim și Revoluția” va încerca să explice faptele care au pregătit revoluția. Acesta susține că Revoluția a fost rezultatul unei evoluții atât a sistemului politic francez, cât și s schimbării ideilor. Tocqueville fixează pe primă poziție încercarea seculară a monarhiei franceze de centralizare, centralizare care, pe lângă uniunea teritorială franceză, a determinat ca privilegiile feudale să fie tot mai mărunte și contestabile. Pe plan filosofic, Tocqueville consideră că elitele burgheze și-au dezvoltat concepții noi de revendicări sociale începând cu secolul al XVII-lea și vor duce la rândul lor la apariția unor revendicări de egalitate sporită.

Desigur, alți istorici s-au axat pe problema economică a clasei de jos care s-a aliat cu burghezia împotriva aristocrației, iar alții s-au axat pe efectul amplificator al creșterii demografice. Un factor important al revoluției este reprezentat de atitudinile politice și alegerile ideologice adoptate în perioada post-revoluționară care fuseseră în funcție de oportunitățile momentului, susține Timothy Tackett. Astfel, raportul de forțe s-ar fi modificat chiar în interiorul Adunării.

De departe cel mai important aspect al revoluției franceze care o fac să fie considerată o revoluție atlantică și care o deosebește de revoluțiile engleză și americană este rolul crucial pe care l-a reprezentat aspirația către egalitate, revoluționarii francezi fiind totodată cei care au încercat să-și legitimeze cerințele într-o proclamație universală.

La momentul revoluției, viața politică franceză era diferită față de ce cunoaștem în prezent, în sensul că nu existau partide politice, existând doar grupuri neomogene și dominate de cele mai multe ori de cei mai buni oratori. Elitele revoluționare se găsesc astfel grupate în cadrul unor cluburi politice, precum cel al iacobinilor sau cel al cordelierilor. Astfel avem de-a face cu un peisaj politic foarte complex generat de existența diverselor facțiuni, migrări, sciziuni între 1789 și 1794.

Tocqueville încearcă să demonstreze faptul că un important specific al Revoluției franceze este întâlnirea celor două pasiuni care au animat spiritul francezilor în secolul al XVIII-lea: prima era reprezentată de „una dintre cele mai profunde și venind de mai de departe este ura violentă și de neatins a inegalității”[1], iar cealaltă de dorința de a fi nu doar egali, ci și liberi. Cele două vor se vor dezvolta în mentalul francez culminând la finalul secolului cu Revoluția. „Ele se animă una pe alta în urma contactului și aprind în același timp întregul suflet al Franței”[2]. Astfel, dorința de egalitate devine un factor care va diferenția revoluția franceză de celelalte revoluții, engleză sau americană, și explică în mare măsură voința revoluționarilor de a distruge societatea feudală și monarhia. „Ea se află la originea uneia dintre cele mai importante inovații ale Revoluției: proclamarea suveranității națiunii”[3].

Deși ideea conform căreia poporul reprezintă sursa puterii exista încă din secolul al XIII-lea, principalele idei ale revoluției franceze sunt reprezentate de opera politică a lui Jean-Jacques Rousseau, în special din Contractul social, rămasă până la momentul revoluționar în umbră, deși ideile lui Rousseau nu se regăsesc în totalitate în cadrul Revoluției, precum lipsa „predării personale” a drepturilor indivizilor spre un „ansamblu politic”.

Națiunea ca ființă colectivă

În 1789 asistăm la autoproclamarea ca „deputați ai națiunii” a reprezentanților stării a treia. Pentru această elită burgheză, poporul este lipsit de cumpătarea li pregătirea necesare în conducerea problemelor politice, însă sunt aceiași care vor proclama după câteva săptămâni egalitatea în drepturi și suveranitatea poporului. Această situație unică a fost posibilă în Franța pentru că, spre deosebire de Anglia unde elitele plebei au reușit treptat să ajungă în Camera Comunelor, în Franța burghezia a rămas exclusă jocului politic și ignorată de rege.

Consecințele loviturii de forță sunt mult mai spectaculoase decât se așteptau deputații, Adunarea Națională transformându-se într-un fel de adunare constituantă la 6 iulie, și votează abolirea privilegiilor și practic abolesc sistemul feudal, deși inițial scopul lor nu este răsturnarea monarhiei, ci doar instaurarea unui regim parlamentar de tip britanic. Concomitent, pentru a legitima și mai tare ruperea monarhiei de politică, proclamă egalitatea și abolirea drepturilor speciale ale nobilimii și clerului, și proclamă suveranitatea poporului și posibilitatea de a participa direct sau indirect la exercițiul puterii. Teoria dreptului divin este abolită! Așadar, revoluția franceză nu este doar una intelectuală, ci și una constituantă.

Națiunea suverană

În 1789, reflecțiile revoluționarilor se îndreaptă spre filosofia lui Jean Bodin, aflat deja în centrul reflecției juridice, și anume asupra suveranității. Susținând că originea puterii se află în interiorul poporului, deputații propun o viziune nouă. Bodin susținea că suveranitatea este asimilată de facto regelui, concepția revoluționară realizând o răsturnare a legitimității, considerând că suveranitatea se concentrează în interiorul populației. Până acum exclus, poporul devine astfel organismul decizional care se substituie regelui.

Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

În discursul secolelor XVII – XVIII se remarcă ideea că orice individ are drepturi pe care nicio autoritate nu le poate contesta. Ideea de a înscrie drepturile naturale într-o declarațiune este foarte des întâlnită în secolul al XVIII-lea. Obiectivele partizanilor acestor idei politice urmăresc transformarea acestor drepturi în legi pentru a fi recunoscute public.

Deși Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 nu a fost o premieră pentru umanitate, aceasta fiind precedată de alte declarații precum Magna Carta, Petition Of Rights sau Bill of Rights, ea reușește să fie totuși cea mai importantă prin răsunetul internațional, devenind un punct de referință pentru elitele europene aflate în căutarea separării de puterea autoritară a monarhilor. Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 1789 are, pe lângă amploare, și alte elemente specifice care o disting de alte texte anterioare.

Pentru început, cei 1200 de deputați vor elabora un text cu o aplicare universală, refuzând să specifice ca destinație poporul francez, reușind astfel să provoace o mișcare generală de emancipare a popoarelor europene în secolul ce va urma. Apoi, cea mai mare inovație este reprezentată de legătura realizată între drepturile naturale și noile drepturi ale cetățeanului, asociindu-le două principii de organizare a puterii pentru a le proteja. Declarația este, de asemeni, primul text care sintetizează libertatea și egalitatea. În final, Declarația are un text scurt de șaptesprezece articole coerente și ușor de înțeles.

Cele patru drepturi inalienabile și organizarea poetică

Libertatea individuală „constă din a putea face tot ceea ce nu dăunează altuia”[4]. Așadar legea este singura care poate îngrădi libertatea, și asta numai dacă libertatea unui individ a atins în vreun fel libertatea altuia. Din dreptul la libertate decurg totodată și drepturile derivate, libertatea de opinie, exprimare, circulație, etc.

Proprietatea apare ca fiind o condiție a libertății, iar singura sa limitare o reprezintă necesitatea comună.

Securitatea este și aceasta o prelungire a libertății, constituind un drept natural, în măsura în care niciun cetățean nu trebuie să fie tulburat fizic, întrucât originea contractului între cetățean și puterea politică este bazată pe căutarea securității.

Rezistența împotriva represiunii constituie ultima șansă acordata populației când guvernul pierde din vedere binele populației.

Un alt aspect original îl constituie nelimitarea Declarației doar la drepturile individuale, ci precizează că acestea pot fi protejate doar într-un sistem a cărui organizare politică împiedică cumulul de putere. Declarația afirmă că „Principiul oricărei suveranități rezidă, în mod esențial, în națiune. Niciun corp, nici un individ nu poate exercita vreo autoritate care nu emană din ea în mod expres”[5]. Declarația unește ordinea naturii umane și ordinea politică.

Impactul Declarației Drepturilor Omului și Cetățeanului

Declarația din 1789 constituie pentru francezi una dintre principalele surse de inspirație a republicanilor. Preambulul Constituției din 1848 reia drepturile individuale din 1789. Chiar dacă legile constituționale din 1875 nu fac referire la Declarație, preambulurile constituțiilor din 1946 și 1958 fac referire directă la Declarație.

La nivel extern, Declarația este reluată de elitele europene și latino-americane și inspiră formarea unor noi constituții precum cea belgiană, devenită ulterior model pentru alte state printre care și România. După cel de-al doilea război mondial, Declarația capătă o recunoaștere de către statele învingătoare. În 1948, 50 de state adoptă Declarația Universală a Drepturilor Omului, care are la bază Declarația. Totuși, dacă drepturile naturale sunt recunoscute ca fiind universale, drepturile civile rămân condiționate de cultura poetică și religioasă a fiecărui stat. La nivel european, Convenția europeană a drepturilor omului din 1950, recunoscută actualmente de toate țările europene, reia drepturile și libertățile clasice, a care se adaugă și drepturile cetățeanului.

Așadar, Revoluția franceză este un moment de cotitură pentru întreaga lume, și marchează atât abolirea regimului feudal, cât și modernizarea politicului și societății prin recunoașterea drepturilor omului la nivel universal. Aceste elemente fac din Revoluția franceză o adevărată revoluție atlantică, efectele sale fiind întâlnite în special în afara Franței.

[1]Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim și Revoluția

[2]Alexis de Tocqueville, Vechiul Regim și Revoluția

[3]Nay Oliver, Istoria ideilor politice

[4]Art. 4 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

[5]Art. 3 Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului

Ce aș face dacă aș fi Ministrul Educației

Deținerea poziției de ministru al educației pentru o perioadă scurtă de timp de către o persoană cu idei bune de aplicat în sistemul educațional românesc poate fi o soluție, însă și aceasta pare să aibă limitările sale, întrucât s-a constatat lipsa continuității la nivel guvernamental odată cu schimbarea guvernările. Mai precis, de fiecare dată când s-a schimbat ministrul educației, prima acțiune realizată de următorul ministru a fost să schimbe efectiv tot ce realizase ministrul precedent. Lipsa continuității a determinat crearea unei politici incoerente și a unei birocrații ce este greu de stăpânit chiar de către persoanele care se află în poziții importante, precum inspectorii. Situația aceasta este una specifică perioadei post-decembriste, care se remarcă prin certuri politice și restructurări de formațiuni politice care tind să fie mai importante pentru oamenii politici decât progresul societății și instituțiilor românești. Situația de față este una foarte diferită de cea din perioadele istorice anterioare. Spre exemplificare, amintim reformele în învățământ din perioada anterioară Primului Război Mondial, când o reformă realizată de Partidul Conservator de exemplu, nu era schimbată radical de Partidul Național Liberal, ci completată, îmbunătățită, ceea ce reușea să ofere o continuitate politicii educaționale. În schimb, astăzi auzim de fiecare dată scuza cum că este de vină sistemul, însă, de fapt, de vină sunt politice sistemului. Avem școli, profesori buni, directori dedicați, însă politica incoerentă a sistemului de învățământ determină, pe cale de consecință, incoerență administrativă.

ministerul_educatiei_e1430324840239_465x390_99178800

Se întâmplă frecvent ca un inspector sau o persoană care lucrează la inspectorat sau la altă instituție ce are legătură cu învățământul să nu știe cu exactitate cum funcționează sistemul, ce lege se aplică într-o anumită situație sau în multitudinea de excepții ce apar la legea respectivă. Spre exemplificare, amintim modificarea metodologiei de susținere a examenului de definitivat pentru anul școlar 2016-2017, care mută examenul pentru definitivat din luna august în luna aprilie, ceea ce oferă imposibilitatea debutanților care nu au un an vechime să susțină examenul de definitivat, în condițiile în care anterior ar fi avut această posibilitate în luna august reușind să acumuleze un an de vechime în învățământ, cu începere în luna septembrie[1]. Această schimbare survine după ce, în urmă cu câțiva ani, a fost aplicată o altă modificare asupra acestei proceduri de a obține gradul definitivat în învățământ. Această problemă ar putea fi rezolvată prin realizarea unei metodologii mai clare, care să nu se schimbe anual, pentru aceasta fiind nevoie de o comisie competentă care să poată realiza o metodologie suficient de bună încât să nu mai fie schimbată ulterior, cel puțin pe o perioadă importantă de timp, precum zeci de ani.

Cu toate acestea, lipsa continuității în ceea ce privește examenul de definitivat pare să fie una dintre ultimele probleme ce se regăsesc în sistemul de învățământ. Finalizarea studiilor liceale de elevi care nu știu să scrie și să citească este o problemă mult mai mare care pare că se acutizează în ultimii ani. Anumite universități precum Universitatea Babeș-Bolyai a luat hotărârea de a introduce examene de admitere la toate facultățile, însă asta nu este o soluție decât eventual în trierea studenților ce sunt admiși la facultățile din cadrul acestei universități. Cu toate acestea, trierea pare să fie sortită eșecului din moment ce în actualul sistem este nevoie de un număr mare de studenți pentru că subvențiile de la stat vin în funcție de numărul de studenți, ceea ce atrage după sine admiterea unor candidați ce nu au avut performanțe remarcabile în procesul de selecție.

Introducerea unor examene de admitere ar putea fi o variantă bună la prima vedere, variantă ce ar putea fi aplicată inclusiv în mediul preuniversitar. Astfel, ar părea interesant să fie introdus un examen de admitere la liceu, altul decât evaluarea națională care a început să nu mai aibă importanța pe care o avea în urmă cu mai mulți ani. Astfel, pentru fiecare liceu să se organizeze un examen de admitere, corespunzător cu profilul liceului respectiv. Astfel s-ar putea și tria liceele care există doar de dragul de a exista, fără să existe o performanță a elevilor înscriși la liceul respectiv. Această idee ar putea fi completată de introducerea unor trepte pentru promovarea claselor din cadrul liceului și al gimnaziului. Desigur, există în prezent evaluare națională la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, însă acestea nici măcar nu sunt luate în considerare, motiv pentru care elevii nu depun niciun efort pentru a obține vreun rezultat anume.

Examenele naționale pentru clasele a II-a, a IV-a și a VI-a care să aibă și o importanță în vederea promovării clasei este destul de problematică într-un sistem în care elevii termină doisprezece clase și nu sunt capabili să scrie o cerere. Introducerea unor astfel de examene ar genera  un apogeu al meditațiilor și ar da șanse inegale elevilor de a promova respectivele examene, acest lucru fiind practic rezultatul ineficienței predării la clasă, elevii plecând acasă cu lecția neînvățată și astfel nereușind să acumuleze cunoștințe și deprinderi care să îi ajute ulterior inclusiv să promoveze un examen național de acest tip.

O altă problemă legată de sistemul de învățământ românesc este aceea că se pune accentul pe reproducerea de informații. Elevii sunt, în cel mai mult caz, bombardați de informații pe care nu le pot utiliza, nu știu ce să facă cu ele. Studenții trebuie să învețe un suport de curs aproape pe de rost, fără să se pună accentul pe lucrul practic, acesta fiind mult mai folositor.

Principala problemă de la care pornesc celelalte conexe este aceea că elevul pleacă acasă cu lecția neînvățată, iar acasă acesta nu reușește să o învețe din comoditate, dar și din lipsa timpului, existând și anumite activități sociale care necesită timp, precum viața de familie, prietenii și altele. Astfel, o soluție bună ar fi regândirea tuturor conținuturilor din programele școlare astfel încât să se pună accentul pe învățarea lecției în clasă, iar elevul acasă doar să mai trebuiască să repete noțiunile din clasă pentru fixare, ceea ce ar fi și comod și ar dura și puțin timp. De asemenea, o astfel de abordare poate să aibă efecte importante și pe durată îndelungată de timp, întrucât acesta este practic scopul școlarizării.

Plecarea cu lecția învățată din clasă de către elevi este și aceasta o problemă greu de rezolvat, întrucât principala cauză este lipsa motivării profesorilor de a oferi un climat adecvat învățării, lipsa motivării de a apela la diverse metode didactice care să reușească învățarea lecției în clasă. Acestea sunt rezultatul degradării continue a statutului de profesor în cadrul societății. Nu se poate construi un sistem durabil care să aibă credibilitate atâta timp cât un profesor este înjosit de comportamentul elevilor, al părinților sau al guvernanților care nu par a fi interesați de salarizarea corpului profesoral. Situarea salarului unui profesor debutant în preajma salariului minim pe economie nu poate decât să ofere o lipsă de motivație cadrelor didactice de a mai îmbrățișa această carieră sau de a performa în meserie.

Disciplinele școlare sunt adesea plictisitoare și lipsite de utilitate. Iată o altă problemă ce se regăsește în învățământul românesc. Există multe voci care afirmă că tineretul este denaturat, că ascultă manele, că nu are gusturi, că nu are respect, însă aceste lucruri este dificil să fie formate în timp dacă nu se ocupă cineva în acest sens. Astfel, pentru cultivarea tinerelor generații ar fi necesară introducerea în programa școlară a unor materii precum dansul, teatrul, muzica[2], exerciții de scriere creativă, bricolaj, și altele. De ce copiii nu fac în gimnaziu astfel de materii? Pentru că un imbecil afective mai ușor de controlat și ăla de obicei nu se plânge, nu are nostalgii sau idealuri. Învățământul ar trebui să ofere o viziune estetică asupra lumii, nu una capitalistă, care să te facă să conștientizezi că tot ce trebuie să faci în viață este să subziști.

Problema disciplinelor este și aceea că nu pregătesc copiii pentru viață sau pentru continuarea studiilor. În România este o rată foarte mare a abandonului universitar, o treime dintre studenți renunțând la facultate[3]. Cauza acestei situații este legată atât de inoportunitatea pe care o oferă majoritatea facultăților, cât și de nepregătirea studenților care urmează facultățile. Asistăm aici la studenți la anumite facultăți care nu sunt familiarizați cu domeniul, nu conosc termeni specifici domeniului și nu știu cu ce se ocupă facultatea respectivă. Această pregătire ar trebui să fie realizată încă din liceu, încât viitorul student să fie informat cu privire la specificul facultății, materiilor studiate și a oportunității pe care o are obținerea diplomei de absolvent al facultății respective.

De asemenea, o altă problemă legată de mediul universitar este aceea că scoate absolvenți pe bandă rulantă, mai precis prea mulți față de necesitatea de pe piața muncii. Astfel, ar trebui ca profesionalizarea să fie limitată și la cerințele pieței, astfel obținându-se și calitate în actul educațional, întrucât fiind mai puțini studenți, este mult mai probabil ca aceștia să fie mai bine pregătiți și să nu se ajungă în situația în care un absolvent de facultate și de masterat să ajungă să lucreze ca vânzător într-un centru comercial.

O altă problemă pe care o regăsim la sistemul de învățământ românesc este reprezentată de învățământul particular. Cu toții cunoaștem realitatea conform căreia facultățile particulare emit studenți pe bandă rulantă, aceștia fiind foarte slab pregătiți, făcându-se acuzații de corupție, mită acordată profesorilor și plătirea examenelor. De asemenea, în anumite instituții universitare particulare, principalele condiții de a deveni student sunt acelea de a promova examenul de bacalaureat și de a achita taxa de studiu[4]. Astfel, avem de-a face cu un număr impresionant de studenți care nu sunt bine pregătiți în domeniul respectiv, dar care totuși au diplomă în domeniul pe care l-au studiat. Consider ca în România calitatea vieții, a culturii politice, a spiritului civic sunt la un nivel prea scăzut pentru a putea să existe instituții de învățământ particulare care să nu cadă în patima industrializării domeniului, cu scopul de a obține profit. Astfel, o soluție adecvată ar fi aceea de a desființa aceste instituții.

De asemenea, învățământul particular mai oferă o perspectivă importantă care nu ar trebui ignorată. Dacă la nivelul universităților se constată problemele amintite în paragraful anterior, în privința școlilor generale și a grădinițelor particulare situația stă mai bine, în sensul că acestea oferă mai multă calitate. Clase și laboratoare dotate, săli și terenuri de sport, ore de arte, teatru, lucru în echipă, mâncare sănătoasă sau laboratoare de științe – sunt doar câteva dintre avantajele pentru care tot mai mulți părinți renunță la sistemul de învățământ public în favoarea celui privat. Poate unul dintre cele mai importante criterii de selecție la care părinții apelează atunci când aleg sistemul de învățământ privat este calitatea profesorilor, gradul lor de implicare și modul în care interacționează cu cei mici. Majoritatea celor care şi-au înscris copiii în sistemul privat spun că în sistemul public profesorii nu au condițiile necesare pentru a se bucura de meserie şi nici remunerarea muncii pe care o depun nu contribuie la motivarea lor. La privat, salariile profesorilor sunt duble fată de cele de la stat, depășind de multe ori 1.000 de euro net/lună[5]. Cu toate acestea, necesitatea achitării unor taxe de studiu care nu sunt la îndemâna oricărui român, mai ales având în vedere nivelul scăzut al salariilor, determină segregarea elevilor pe criterii financiare.

Programul Școala altfel ar trebui ori desființat cu totul, ori reformat cu totul. „Programul Să știi mai multe, să fii mai bun! constă în derularea, la nivelul fiecărei unități de învățământ, într-o săptămână din al doilea semestru școlar, a unui orar special format doar din activități cu caracter non-formal. Programul își propune implicarea, deopotrivă, a elevilor și a dascălilor, în activități extra curriculare și extrașcolare, interesante, care să le valorizeze talentele, preocupările extra-școlare și competențele în domenii cât mai diverse şi interesante. Activitățile propuse excedă curriculumul național și se dorește să aducă plus-valoare întregii comunități școlare, prin competențe, coeziune, spirit de echipă şi, nu în ultimul rând, prin zâmbetele elevilor și dascălilor implicați. Partenerii Ministerului Educației Naționale în acest demers sunt numeroși. În primul rând, e fiecare dascăl şi elev din România. Totodată, avem de-a face cu sprijinul structurilor reprezentative ale elevilor, prin intermediul Consiliului Naţional al Elevilor, dar şi al organizaţiilor non-guvernamentale care se vor implica direct, prin proiecte implementate voluntar şi gratuit la nivelul școlilor”[6].

Deși sună interesant, întrucât propune elevilor anumite activități care să diversifice activitățile școlare, precum excursii, vizite la muzeu, ateliere creative sau alte lucruri asemănătoare, acest program reușește doar să încurce pe toată lumea, mai ales în anul școlar 2016-2017 când au fost alocate perioade de timp diferite pentru fiecare instituție de învățământ în parte. Programul a fost în mare parte un eșec și datorită neobligativității elevilor de a-l frecventa, dar și a ezitării profesorilor de a face anumite activități. Mulți profesori au preferat desfășurarea unor activități obișnuite sau chiar nu au realizat nicio activitate.

O altă problemă importantă este lipsa motivării elevilor și lipsa recunoașterii meritelor acestora. Astfel, mulți elevi care au rezultate deosebite, reflectate în medii foarte mari, în rezultate la concursuri și olimpiade, nu sunt suficient de bine recompensați pentru aceste rezultate și nu sunt motivați să le continue, iar nici colegii acestora nu sunt motivați să le îmbrățișeze. Astfel, o soluție eficientă ar putea fi reprezentată de oferirea de premii substanțiale în bani sau excursii, burse de studiu, în locul unor banale diplome sau a unor strângeri de mână care amintesc mai degrabă de epoci mai neplăcute din istoria națională.

Privitor la cadrele didactice, învățământul românesc se remarcă prin media de vârstă de 42 de ani, ceea ce se traduce prin îmbătrânirea corpului profesoral și prin incapacitatea și dezinteresul tineretului de a intra în învățământ.[7] Aceasta tinde să fie o problemă deoarece profesorii deja pensionați nu mai au aceeași capacitate de a preda ca în timpul tinereții din motive strict biologice, dar mai apare și diferența de vârstă și de mentalități, însoțită și de discrepanța uriașă între programa școlară din perioada comunistă și cea actuală. O soluție ar putea fi reprezentată de pensionarea cadrelor didactice mai învârstă de 55 de ani, interzicerea acestora să mai profeseze în învățământul de stat, dar și realizarea unei metodologii și a unei salarizări care să atragă tineretul spre acest domeniu.

Procesul de titularizare este unul foarte dificil și anevoios din punct de vedere birocratic. Candidații pentru posturile din învățământul preuniversitar trebuie să studieze metodologia de 133 de pagini care este foarte stufoasă, are multe hibe, prevede multe drumuri de realizat pentru niște chestiuni banale, și alte probleme de acest gen[8]. Cea mai mare problemă este reprezentată de lipsa profesorilor titulari. Actualmente există foarte mulți profesori suplinitori care sunt nevoiți să alerge pe la mai multe școli și să dea examen an de an, deși au luat note mari la titularizare. O soluție adecvată ar fi aceea de a reconsidera toate posturile vacante care nu sunt întregi, restructurarea tuturor planurilor cadru de la nivelul unităților de învățământ cu scopul de a realiza norme întregi care să fie realizate cel mult în două școli pentru a oferi posibilitatea dascălilor de a-și practica meseria mai departe, fără să fie împiedicați de examene, inspecții și alergături între mai multe unități de învățământ.

La nivelul liceelor, asistăm la un amalgam de materii nespecifice, prezente la toate profilurile de la licee, fără să se țină cont de spedificul fiecărei filiere. Astfel, la un liceu economic să se studieze cu precădere materii economice și așa mai departe. Această măsură ar putea ajuta și elevii să devină viitori studenți, prevenindu-se abandonul universitar despre care am mai amintit anterior.

O altă problemă referitoare la sistemul de învățământ este aceea a abandonului școlar aflat la un nivel ridicat și care tindă să crească. Cauzele abandonului școlar sunt multiple, însă una dintre acestea este reprezentată de imposibilitatea elevilor de a ajunge la școală. Astfel, o variantă ar fi aceea de a se pune la punct un sistem de transport în comun mult mai eficient pentru elevi, atât în comunele din țară, cât și în orașele mari precum Bucureștiul, întrucât ambuteiajele sunt o piedică în viața tuturor.

Lipsa manualelor constituie și ea o problemă gravă din învățământul românesc. Lipsa manualelor școlare se datorează a două aspecte. Primul este acela că manualele sunt insuficiente și sunt rotite la un număr mare de elevi, durata de viață a unei cărți fiind limitată, iar cu cât aceasta este mai mult transmisă din generație în generație, cu atât ea este mai uzată. De asemenea, pe lângă uzitarea lor, are loc frecvent și pierderea acestora, care determină lipsa pe viitor a manualelor respective de pe băncile viitorilor elevi ai ciclului respectiv. Lipsa manualelor este o constantă și din cauza introducerii manualelor obligatorii la liceu la clasele a XI-a și a XII-a, însă aici se datorează incapacității autorităților de a livra numărul suficient de manuale elevilor, în București, în acest an școlar, doar câteva licee având manuale școlare. Totodată, lipsa manualelor este dată și de schimbarea acestora pentru generația care în anul școlar 2017-2018 vor fi clasa a V-a. Acești elevi au beneficiat de manuale noi încă din clasa I, însă acestea au lipsit în majoritatea unităților[9]. Astfel, propunerea pentru a rezolva această problemă nu poate fi decât una singură: suplimentarea numărului de manuale școlare la toate ciclurile și în toate școlile și înlocuirea mai frecventă a celor uzate.

O altă problemă este dată și de conținutul manualelor școlare. Elevii ori sunt bombardați cu prea multe informații, ori au de-a face cu un manual școlar realizat parcă într-o noapte și care nu este util elevilor, fiind făcut parcă doar pentru a bifa undeva că s-a realizat manualul. Este cazul și manualelor de istorie de la gimnaziu. Manualul de clasa a VI-a de la editura All este foarte dificil de parcurs. Multitudinea de informații este derutantă, iar lipsa hărților care să explice evenimentele este una evidentă. Desigur, există și hărți în acest manual, dar sunt puse în așa fel încât ar trebui să ai un masterat în istorie medievală ca să cunoști deja ce este prezentat acolo pentru a-ți da seama ce au vrut, de fapt, să spună autorii. În același timp avem de-a face cu greșeli în privința informațiilor prezentate în manual, în special la lecțiile mai dificile legate de popoarele asiatice, unde probabil autorii nu aveau cunoștințe în domeniu. O soluție, destul de evidentă, ar fi aceea de a schimba toate manualele, de a realiza un grup de profesori care să redacteze manualele, într-o perioadă mai îndepungată de timp, încât manualele să nu arate ca și când ar fi fost realizate într-o noapte și care să fie mult mai accesibile elevilor și profesorilor.

Lipsa disciplinei din școli este probabil una dintre cele mai dezbătute probleme. Odată cu liberalizarea politică și socială a României a apărut și libertinajul care se simte și în rândul elevilor. Elevii nu mai ascultă de profesori, nu acordă respect și atenție cadrului didactic, având adesea o atitudine sfidătoare la adresa acestuia. Mai mult, începând cu anul școlar 2016-2017 a intrat în vigoare Statutul elevului care acordă și mai multe drepturi elevilor, dar și mai puține drepturi cadrului didactic. Profesorul nu mai are posibilități prea multe de sancționare a elevilor, iar utilizarea telefonului mobil în timpul orelor, una dintre problemele majore ale activității la clasă, este reglementată atât de vag încât nu lasă profesorului prea multe posibilități de acțiune[10]. O soluție ar fi regândirea de la zero a acestui statut care să ofere drepturi reale elevilor, dar și posibilități profesorilor de sancționa elevii în cazul în care este necesar. Practic, prin acest statut al elevului, profesorul nu mai are dreptul să scoată elevul din clasă în timpul orei dacă acesta deranjează, ceea ce poate duce la pierderea întregii ore, la crearea de haos și la neîndeplinirea obiectivelor lecției. Desigur, unii oameni sunt de părere că profesorul ar trebui să știe cum să gestioneze astfel de comportamente huliganice, însă în anumite situații chiar nu se poate face nimic mai mult decât evacuarea elevului problemă, cu propunerea unui plande remediere al comportamentului, cu scopul de a salva restul clasei.

O altă problemă ce afectează învățământul este cea reprezentată de indiferența părinților. Deși se fac periodic ședințe cu părinții, aceștia nu sunt prezenți la școală decât în număr foarte mic, la elevii mai buni, iar la cei care fac probleme părinții nu sunt interesați. Astfel, profesorul pierde un aliat important, reprezentat de părinte, cel mai apropiat membru al familiei elevului. De asemenea, mulți părinți nu se interesează de situația elevului și apoi vin la finalul anului, șocându-se de situația elevului și făcând scandal că este vina profesorilor. O soluție pentru această problemă ar fi obligarea părinților de a participa la ședințele cu părinții, iar în cazul neprezentării să fie sancționați cu amendă sau alte sancțiuni care să motiveze părintele să participe la viitoarele ședințe cu părinții și să afle din timp problemele clase și ale elevului în cauză.

O îmbunătățire substanțială a învățământului consider că ar fi introducerea unei obligativități ceva mai flexibile de frecventare a cursurilor. Numărul de ore pe zi este unul mare, iar mulți elevi sunt suprasolicitați după atâtea ore de stat la școală, mulți dintre aceștia având și activități extrașcolare. În cazul multor părinți se regăsește înțelegerea ca fiul lor să aibă permisiunea de a lipsi la o oră și de a veni acasă să se odihnească, urmând să își ia lecția de la un coleg, sau de a lipsi pentru că se simte rău sau pentru că vrea să repede la o materie care îi place mai mult sau să cânte la pian. Mulți elevi când se simt rău de la școală sunt sancționați cu absență și cu o atitudine negativă din partea cadrelor didactice pentru că a lipsit la o anumită oră, deși probabil că elevul avusese motive întemeiate pe care nu le înțelegeau cadrele didactice. Astfel, putem considera drept o soluție bună ca, în cazul unor acorduri explicite din partea părinților, anumiți elevi să beneficieze de un anumit număr decent de învoiri pe semestru care să fie în favoarea elevului, deși la o primă analiză nu pare astfel.

O altă îmbunătățire a sistemului de învățământ ar putea fi aceea de a limita numărul de elevi într-o clasă la maxim 20, întrucât există studii care atestă că numărul de elevi potrivit pentru o clasă ar fi în jur de 20-22, nu 30 și chiar mai mult de atât cât este în școlile românești. De asemenea, cred că orice elev și orice profesor este de părere că un număr de elevi mai mic într-o clasă este mai adecvat, nu neapărat deoarece este o muncă mai ușoară, cât este mai eficientă pentru elevi, iar aceștia sunt până la urmă elementul central al sistemului de învățământ. De asemenea, un număr mai scăzut al elevilor la clasă determină și o cunoaștere mai bună a acestora de către cadrul didactic și, implicit, adaptarea procesului de învățare la specificul clasei, care este unul mai precis și exact datorită numărului mic de elevi.

Sistemul de învățământ ar putea fi îmbunătățit și prin centrarea activității pe elemente moderne, pe utilizarea de imagini, sunete specifice lecției și materiei predate, a unor activități practice care să-i determine pe elevi să învețe mai rapid lecția în cauză, întrucât elevii nu percep în același mod explicațiile. Unii elevi receptează mai bine informațiile la nivel auditiv, alții la nivel ofactiv, alții la nivel vizual și așa mai departe. Astfel se realizează practic o mai bună deschidere spre elev.

Orele de pe parcursul unei zile ar trebui să fie, conform legii educației, organizate cu precădere dimineața. Cu toate acestea, în majoritatea școlilor se învață după-masa, ba chiar sunt și școli unde se învață în trei schimburi, ceea ce duce la ineficientizarea procesului de învățare și la insalubritatea claselor. De asemenea, mulți elevi li profesori au dificultăți în a ajunge la școală la ora 7 dimineața și de a sta un număr de ore în care să fie și activi, eventual să se trezească și cu două ore mai devreme pentru a avea suficient timp să ajungă la cursuri. Astfel, o propunere ar putea fi structurarea orelor într-un singur schimb, de dimineață, iar acesta să înceapă mai târziu de ora 7, eventual ora 9, ca să nu ocupe nici toată ziua așa cum se întâmplă cu orele puse în schimbul de după-miază.

O altă problemă a sistemului de învățământ este reprezentată și de pierderea de ore din structura anului școlar din cauza unor modificări ale structurii ce survin în timpul anului școlar și care decalează materia. Spre exemplificare amintim cazul anului școlar 2016-2017 când structura a fost modificată prin introducerea de zile libere precum Ziua Educației, Ziua Națională 24 ianuarie, o săptămână liberă în ianuarie, când trebuiau încheiate medii, definitivat medii și susținut teze, pe motiv de probleme meteorologice, iar lista poate fi suplimentată. Aceste modificări au determinat pierderea materiei, decalarea planificării, recuperarea forțată a materiei ce a determinat mimarea învățării, formarea de lacune. Spre remedierea acestor probleme se poate interveni cu stabilirea dinainte a unei structuri a anului școlar care să nu mai fie modificată ulterior, pentru a evita astfel de situații în care este pierdută materia și elevii nu pot avea accesul cuvenit asupra cunoștințelor specifice materiei respective.

O altă îmbunătățire a sistemului educațional ar putea fi tot cu referire la structura anului școlar, prin regândirea vacanțelor. Astfel, în lunile geroase ale iernii se pot acorda mai multe zile sau săptămâni de vacanță pentru a evita necesitatea suspendării cursurilor pe motiv de intemperii sau ineficiența elevilor și a profesorilor de a parcurge materia pentru că oricând poate survine o imposibilitate de a întârzia la ore. Această modificare ar putea ajuta și la rezolvarea problemelor menționate în paragraful anterior. De asemenea, această îmbunătățire ar putea ajuta și la structurarea mai logică a vacanțelor pentru a nu avea elevii la un moment dat vacanțe prea dese ca mai apoi să aibă o perioadă prea lungă în care să frecventeze orele și să obosească. Astfel, ar fi de recomandat ca vacanțele să fie ceva mai lungi și dispuse în așa fel încât să nu încurce programul școlar, deoarece cunoaștem cu toții că în ultimele zile dinainte de vacanțe nu se mai fac cursuri și asta duce la o altă pierdere a materiei.

Spațiul școlar arată adesea ca o relicvă a comunismului. Ușile, coridoarele și sălile de clasă arată exact ca în anii 80, nefiind primitoare. Mobilierul este ori vechi, ori nou și de proastă calitate și, din această cauză, deteriorat[11]. De asemenea, spațiul ar trebui să fie primitor. Accesul elevilor la bibliotecă și alte spații școlare ar trebui să fie mai lejer, școlile ar trebui dotate cu mobilier mai confortabil și cu spații în care pot avea loc discuții. Pot fi amenajate colțuri unde să fie amplasate canapele iar elevii să stea să citească după ore sau în pauze, ar trebui ca în fiecare școală să existe aparate care să furnizeze elevilor băuturi naturale și sendvișuri sau chiar oferirea unei mese calde în timpul orelor. Aceste îmbunătățiri ar putea ajuta și la prevenirea abandonului școlar, întrucât mulți copii nu vin la ore și pentru că nu au ce mânca și sunt nevoiți să muncească. De asemenea, o astfel de reformă ar atrage consecințe negative, întrucât elevii la început nu ar avea grijă de noul mobilier, ar tinde să lipsească deliberat de la ore, însă acest lucru poate să fie împiedicat și de existența unor agenți de pază care să-și facă treaba, să aplice sancțiuni adecvate încât elevii să înțeleagă ce este bine și ce nu este bine să facă. Actualmente, agenții de pază sunt mai mult cu rol decorativ.

De asemenea, o măsură crucială este acordarea de sancțiuni proporționale cu faptele realizare la școală. Astăzi nu prea se mai acordă astfel de sancțiuni și unii elevi comit din în ce în ce mai multe acte imorale sau chiar infracțiuni, care practic încurajează delicvența și actele criminale ce pot fi realizate în viața de adult.

O altă inițiativă ar putea fi reprezentată de introducerea de concursuri și activități sportive. În școlile americane se formează o competiție extraordinară între școli la diverse concursuri sportive, dar și de cultură generală, unde elevii cei mai buni au posibilitatea să se remarce, dar și cei care nu au fost prea implicați până la momentul respectiv sunt tentați să se afirme.

Organizarea de festivaluri și festivități precum cele din Occident ar fi iarăși o inițiativă bună, deoarece ar stimula creativitatea, activitățile culturale, interacțiunea dintre elevi, formarea de noi deprinderi și cunoștințe pe diverse teme cum ar fi gastronomia, astronomia, dansurile, și altele.

Așadar, dacă am primi funcția de ministru al educației, probabil prima decizie pe care ar trebui să o luăm ar fi să ne dăm demisia, în cazul în care chiar dorim să facem ceva, pentru că pare imposibil de schimbat politica sistemului educațional. Totuși, există și lucruri ce se pot face și nu necesită prea mult efort. Acordarea unui buget mai generos, măcar pentru câțiva ani, pentru a oferi un start-up, ar îmbunătăți situația. De asemenea, cea mai importantă caracteristică pe care ar trebui să o aibă măsurile luate cu scopul de a îmbunătăți învățământul este aceea de a fi constante măsurile și de a avea o continuitate. Nu se recomandă ca aceste măsuri să nu fie continuate de viitoarele guvernări, să nu fie aplicate secvențial sau întrerupte. De asemenea, acestea trebuie să fie coerente, să se specifice cu exactitate ce și cum trebuie să se întâmple. Ar trebui eliminată birocrația, simplificat procesul de recrutare, motivarea profesorilor și a elevilor, implicarea ministerului până la cel mai mic nivel. Impunerea unor schimbări ar trebui făcută cu autoritate și începute de sus, de la putere, pentru că nu se poate schimba nimic de la baza sistemului, întrucât este mult mai evidentă eficiența schimbării pornită de la un grup restrâns de persoane decât de la masa mare a sistemului, formată eventual din elevi și profesori. Nu putem avea așteptări de la profesori atâta timp cât se simt desconsiderați, nu putem avea așteptări de la elevi dacă se simt într-un conflict cu profesorii în loc să se simtă ca având o relație de colaborare cu aceștia. Nu putem avea pretenții de la elevi să aibă comportament civic și moral dacă nu au astfel de repere prezente în școală din cauza structurării materiei în așa fel încât nu trezește vreo conștiință civică și morală.

[1]         ORDIN nr. 5.087/31.08.2016
privind aprobarea Metodologiei de organizare şi desfăşurare a examenului naţional de definitivare în învăţământ

[2]      Muzica ar trebui să se și facă la școală. La majoritatea școlilor figurează doar în orar, iar elevii stau degeaba sau pleacă la ora respectivă.

[3] http://stiri.tvr.ro/unul-din-trei-studenti-renunta-la-facultate–cauzele-abandonului-universitar_815022.html#view

[4]  http://v2.m.zf.ro/profesii/de-ce-sunt-facultatile-private-romanesti-mai-slabe-decat-cele-de-stat-4771074

[5] http://www.zf.ro/companii/studii-la-privat-sau-la-stat-piata-scolilor-si-gradinitelor-private-un-business-anual-de-jumatate-de-miliard-de-euro-10248044

[6]          http://sae.edu.ro/2017/despre.php

[7] http://ziarullumina.ro/varsta-medie-a-profesorului-roman-este-de-42-de-ani-100667.html

[8] http://titularizare.edu.ro/2017/docs/Metodologie%20mobilitate%20pers_did%202017_2018.pdf

[9] http://www.vremeanoua.ro/anul-scolar-incepe-fara-manuale-la-clasele-mici-dar-cu-obligatii-pentru-profesori-si-elevi

[10] https://www.edu.ro/sites/default/files/OM_4742_10.08.2016-Statut_elevi_2016_0.pdf

[11] Majoritatea mobilierului nou școlar este fabricat din pal și materiale nerezistente, iar elevii, care sunt și foarte energici, le deteriorează, adesea fără să vrea. De multe ori s-a constatat că mobilierul mai vechi era mai rezistent și mai eficient, deoarece era realizat din lemn, nu din aliaje.

Despre ineficiența învățământului românesc

În analiza problemelor legate de ineficiența educației românești am pornit de la criticile tot mai acide aduse învățământului românesc, apărute în special din cauza promovabilității scăzute la examenele naționale, a bagajului scăzut de cunoștințe acumulate de elevii români după ce au urmat diverse cicluri de instruire în învățământul de stat și inoportunitatea oferită de urmarea diverselor programe de studiu din cadrul liceelor sau universităților, fiind tot mai des întâlnită sintagma de analfabetism funcțional. Cu pretenția unei abordări corecte a temei suntem nevoiți să parcurgem trei etape precum informare asupra stadiului în care se află activitatea condusă (având ca rezultat obținerea de informații cantitative / stocate și calitative / prelucrate, interpretate); evaluare a informațiilor stocate, prelucrate, realizată prin operații de măsurare, apreciere și decizie (parțială și finală) cu valoare de diagnoză; comunicarea deciziei (parțiale, finale) cu scop de reglare-autoreglare a activității la un nivel corespunzător diagnozei și prognozei stabilite, ceea ce presupune măsuri operative și strategice de corectare, ameliorare, perfecționare, ajustare structurală, reformare[1].

scoala

În anul 2007, Comisia Prezidențială pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării a realizat un raport privitor la sistemul de educație din România. Astfel, potrivit raportului, ineficiența sistemului de educație românesc este ilustrată prin rezultatele la testele PISA, PIRLS, TIMSS. România a participat la prima testare PISA în 2000, iar din acel moment se constată faptul că România s-a aflat, în mod constant, pe ultimele locuri în ceea ce privește capacitatea elevilor de a înțelege textele pe care le citesc, iar procentajul copiilor care nu reușesc să atingă nivelul de competență 2 este cel mai scăzut la nivel european, de doar 47% la lectură în anul 2009, de doar 37% la matematică în anul 2012. Dacă cifrele nu exprimă prea multe, amintim faptul că nivelul 2 este reprezentat de recunoașterea literelor și de capacitatea de a citi cuvinte și propoziții de nivel simplu. De asemenea, testele PIRLS au ca scop verificarea competențelor în lectură ale elevilor și se aplică o dată la cinci ani. În acest caz, România ocupa în anul 2011 abia locul 36 din 45, în scădere față de anul 2001 când ocupa locul 22. Remarcăm astfel o scădere constantă și dramatică a performanțelor înregistrate în învățământul românesc.

Raportul comisiei prezidențiale mai arată faptul că sistemul de învățământ românesc este unul inechitabil, copiii din mediul rural nereușind să termine liceul decât într-o proporție de numai 25%, iar peste 80% dintre copiii care sunt neșcolarizați sunt de etnie rromă – „câteva insule de excelență̆ sunt scufundate într-o mare de mediocritate”[2].Aceste aspecte sunt completate de lipsa infrastructurii și a resurselor, unitățile de învățământ arată și funcționează la fel ca în anii `70, ceea ce conduce spre o lipsă a atractivității și a eficienței acestora, care contribuie la demotivarea cadrelor didactice și a elevilor. De asemenea, cu precădere în mediul rural, se constată existența a unui număr mare de unități de învățământ care au probleme cu asigurarea unei temperaturi adecvate pentru studiu în timpul iernii, dar și cu asigurarea unei igiene corespunzătoare, datorată funcționării unor toalete de tip sătesc care sunt inferioare civilizației europene de secol XXI[3].

Într-o dezbatere organizată de un ONG, Analistul Sorin Ioniță consideră că problemele sistemului de învățământ sunt imense, printre acestea numărându-se lipsa autorilor universali din programa școlară, având o programă școlară foarte naționalistă, ceea ce determină lipsa reflectării asupra gândirilor universale. În privința științelor naturale, analistul susține că cea mai mare problemă este legată de modul de predare, elevii percepând materii precum fizica și chimia ca fiind respingătoare, iar structura olimpiadelor este una care încurajează elevii să studieze singuri. De asemenea, Radu Gologan, coordonator al lotului olimpicilor la matematică, susține că principala problemă a sistemului de educație este reprezentată de dascăli, aceștia nefiind pregătiți pe fundalul schimbării matricei gândirii copilului. De asemenea, atrage atenția asupra faptului că în ultimii ani nu am avut niciun olimpic național la matematică din mediul rural[4].

Scăderea calității învățământului românesc este ilustrată și de un studiu realizat de fundația germană Bertelsmann care precizează faptul că România se situează pe ultimul loc la nivel european în privința învățământului, cauzele fiind funcționarea sistemului fără să existe o reformă coerentă, managementul defectuos, dar și lipsa banilor alocați sistemului[5].

Afectarea economiei naționale de către ineficiența sistemului de învățământ a intrat și in atenția portalului capital.ro care precizează că oamenii de afaceri consideră că „la nivelul curriculumului, principalul obstacol l-a reprezentat cantonarea în zona teoretică, focalizarea pe informarea în detaliu fără aplicație în practica zilnică. Numărul orelor, volumul de materie și cărțile școlare neprietenoase”[6].

Problemele evidente ale învățământului românesc pot avea și soluții. Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării consideră necesară o reorganizare a ciclurilor de învățământ, deoarece situația actuală desconsideră educația timpurie, plasarea examenului de evaluare națională la finalul învățământului obligatoriu deoarece este inutil să fragmenteze învățământul obligatoriu, dar și regândirea acestuia în sensul transformării într-un examen de certificare și nu unul de selecție. Raportul situează educația timpurie ca fiind bun public de atenție specială. De asemenea, raportul propune implementarea unui curriculum flexibil și centrat pe competențele necesare dezvoltării personale și economiei cunoașterii, deoarece actualul curriculum este perceput de elevi, părinți și profesori ca fiind supraîncărcat și fără relevanță pentru piața muncii, fiind necesar un nou cadru de referință care să cuprindă competențe cheie prin îmbinarea cunoștințelor, abilităților și atitudinile adecvate contextului de care are nevoie fiecare individ pentru dezvoltarea personală. Astfel, fiecare disciplină ar trebui să fie judecată nu prin cantitatea de informații, ci prin contribuția la formarea competențelor. Totodată, comisia prezidențială propune accelerarea descentralizării și repoziționarea școlii în comunitate, întrucât sistemul preuniversitar continuă să fie supracentralizat, precum în vremea socialismului multilateral dezvoltat, iar unitățile de învățământ nu au nicio competență în constituirea bugetului propriu. Descentralizarea pare a fi reușită dacă finanțarea s-ar face per elev și prin respectarea standardelor de calitate. De asemenea, este necesară reformarea politicilor de resurse umane prin creșterea substanțială a salarizării asociată cu creșterea pretențiilor față de profesia didactică (motivarea), prin creșterea calității formării inițiale și continue, prin profesionalizarea carierei manageriale[7].

În privința învățământului superior, comisia propune diferențierea universităților și concentrarea resurselor, reformarea politicilor privind resursele umane prin autonomia universitară completă cu privire la definirea normei didactice și de cercetare, simplificarea ierarhiei didactice, dublarea burselor studențești pentru domeniile științe și tehnologie. O altă propunere este modernizarea managementului și a conducerii universităților, întrucât sistemul actual de conducere s-a dovedit a fi falimentar. Finanțarea diferențiată și flexibilă este și ea o modalitate de soluționare, prin finanțarea programelor de studiu și nu a studenților echivalenți, diversificarea fondurilor publice de finanțare, finanțarea multianuală pe cicluri de studii, încurajarea universităților să acceseze fonduri pentru cercetare. Reorganizarea sistemului de cercetare pare să fie și ea o soluție prin evaluarea performanțelor și granturilor de cercetare numai de către cercetători cu rezultate științifice relevante internațional[8].

De asemenea, portalul capital.ro a ilustrat în 2009 și ce posibilități sunt văzute de către oamenii de afaceri pentru restructurarea învățământului, printre acestea numărându-se evaluarea și restructurarea resurselor umane, depolitizarea educației și conducerea școlilor după modelul societăților comerciale[9].

Așadar, este evidentă nevoia de reformare a învățământului românesc. Este nevoie de o mai bună selecție a cadrelor didactice, prin motivarea acestora, întrucât aptitudinile pedagogice sunt esențiale în exercitarea acestei profesii, întrucât acestea reprezintă un ansamblu de calități psihosociale, generale și specifice, necesare pentru proiectarea activităților care au ca finalitate formarea-dezvoltarea permanentă a personalității umane[10]. Arta pedagogică este și ea importantă și uneori lipsește în învățământul actual, necesitatea acesteia fiind dată de faptul că aceasta reprezintă dimensiunea operațională̆ a măiestriei pedagogice care presupune prezența tactului pedagogic (însușire pozitivă obiectivată în comportamentul educatorului) și a talentului pedagogic (sistem unitar de aptitudini pedagogice dovedite de educator)[11]. De asemenea, soluția privitoare la autonomia universităților amintită anterior este importantă deoarece aceasta reflectă capacitatea universităților de a lua singure măsurile pedagogice necesare pentru obținerea unor rezultate superioare în activitatea lor[12].

[1] Prof.univ.dr. Sorin Cristea, Managementul organizației școlare Note de curs, după studiile publicate în Tribuna Învățământului, Universitatea din București, p.2.

[2] România educației, România cercetării, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării, p. 9.

[3] Ibidem.

[4]http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15644874-problemele-esentiale-din-educatie-vazute-ong-uri-gradinita-obligatorie-calitatea-profesorilor-plus-ultimii-2-ani-olimpiada-nationala-matematica-nu-ajuns-niciun-copil-scoala-sateasca.htm.

[5]https://www.portalinvatamant.ro/articole/proiecte-educationale-93/care-sunt-problemele-din-sistemul-actual-de-invatamant-35.html.

[6]http://www.capital.ro/principalele-probleme-ale-invatamantului-romanesc-128668.html

[7] România educației, România cercetării, Raportul Comisiei Prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniile educației și cercetării, pp. 10-21.

[8] Ibidem, pp. 23-29.

[9]http://www.capital.ro/cum-ar-salva-oamenii-de-afaceri-invatamantul-romanesc-128661.html?type=1234

[10] Sorin Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și Pedagogică, R.A, București, 1998, p.15.

[11] Ibidem, p.16.

[12] Ibidem, p.24.

Muzeul Ermitaj – Imaginea Rusiei moderniste

Dorința de dominare rusească în Europa, de europenizare și îmbunătățire a relațiilor cu țările europene s-a manifestat și prin construirea orașului Sankt Petersburg, inițial ca un punct militar, devenit ulterior capitala Imperiului Rus din dorința lui Petru cel Mare. Vizitarea muzeului Ermitaj este așadar esențială cunoașterii culturii rusești și a istoriei unuia dintre cele mai impunătoare popoare ale istoriei.

Orașul dur, martor al multor scene dramatice și prezent adesea în operele marelui Dostoievski, și-a păstrat spiritul oriental, fiind puternic marcat de barocul și neoclasicul europene, țarul apelând adesea la arhitecți europeni pentru construcția impozantelor clădiri, printre care și palatele Ermitajului: Palatul de Iarnă, Micul Ermitaj, Vechiul Ermitaj, Noul Ermitaj și Teatrul Ermitajului, realizate în secolele XVIII și XIX. Deși destul de diferite ca stil, cele 5 clădiri ale Ermitajului formează un complex care deține colecții de artă plastică și decorativă din întreaga lume, dedicate culturilor primitive, antice, artei orientale, rusești, europene, dar și numismaticii.

Picture1.png

Palatul de Iarnă are o istorie demnă de grandoarea sa. Construit în 1711, acesta este reconstruit în 1721 după moartea lui Petru cel Mare, pentru a fi reconstruit în 1754 de către Francesco Rastrelli, deoarece Elizabeta, fiica lui Petru cel Mare, considera că acestui palat îi lipsește grandoarea. Dar aceasta nu va fi ultima reconstruire a palatului. În 1839 palatul este reconstruit, după ce în urmă cu doi ani a fost distrus de un incendiu, țarul Nicolae I ordonând ca acesta să fie reconstruit în mod identic.

După cum îi spune și numele Micul Ermitaj este cea mai mică clădire din complexul celor 5 clădiri ale muzeului, acesta fiind construit de către Jean Baptiste Vallin de la Mothe într-un stil clasicist.

Picture1.png
Dorințele lui Petru cel Mare de a construi un oraș european drept capitală a Imperiului Rus s-au materializat și în specificul Ermitajului, unde atât Petru cel Mare, cât și succesorii săi au dus la formarea unor colecții extraordinare de creație occidentală începând cu secolul XV până în prezent. Se vor face cunoscute și trăsăturile țarilor ruși în aceste colecții. Astfel, Petru cel Mare va avea o afinitate pentru arta flamandă și olandeză (până și numele inițial al orașului fusese Sankt Piterburh). Prima extindere a complexului de clădiri ce aparțin astăzi Ermitajului datează din vremea Ecaterinei cea Mare care și-a dorit construirea unui refugiu în apropierea Palatului de Iarnă. Se construiește astfel o clădire formată din două părți ce vor fi unite printr-o grădină suspendată ce va purta numele de Ermitaj, aceasta reprezentând un loc de relaxare. Aici își are originea o minunată colecție de picturi olandeze și flamande prin achiziționarea a peste două sute douăzeci de picturi de la un comerciant berlinez.

Pentru a avea o colecție care să rivalizeze cu cele ale demnitarilor din Occident, Ecaterina cea Mare și-a însărcinat agenții săi să participe la licitații de opere de artă sau să cumpere de la diverși artiști contemporani opere de artă. Astfel, Ecaterina cea Mare îi va implica în acțiunea sa nume precum Denis Diderot sau Frederic Melchior Grimm. Astfel se creează o tradiție constantă a muzeului de a-și îmbogății colecțiile apelând la autori francezi, la Ermitaj regăsindu-se opere ale unor mari artiști francezi precum la Boucher, la Fragonard sau Hubert Robert și Greuze care își au expusă la Ermitaj aproape toată creația, Greuze fiind unul dintre artiștii preferați ai țarinei Ecaterina cea Mare.
Picture1.png

Colecția lui Coblentz, formată nu doar din tablouri remarcabile, ci și din peste șase mii de desene, dar și cea a contelui Von Bruhl, care conținea lucrări ale lui Rubens, sau Rembrandt, au fost achiziționate de către prințul Golițîn, ambasador la Haga și Paris.

Cel mai important moment a fost reprezentat de achiziția din 1772, moment în care Ermitajul a fost îmbogățit cu peste patru sute de opere care aparținuseră bancherului Pierre Crozat. Extraordinara colecție cuprindea lucrări ale lui Rafael, Rubens, Rembrandt sau Giorgione. Nouă ani mai târziu, a fost achiziționată colecția contelui Boudoin, aceasta cuprinzând peste o sută de pânze, printre care lucrări ale lui Rembrandt. Se remarcă astfel o pasiune a țarinei pentru artă, o pasiune chiar voluminoasă, întrucât numărul impresionant de colecții necesitau un spațiu mare de depozitare și expunere. Se construiește astfel între 1771 și 1779 Marele Ermitaj. Chiar dacă anii ’90 ai secolului XVIII au fost mai liniștiți în privința achizițiilor, pasiunea Ecaterinei cea Mare este incontestabilă, în 1796 colecția sa număra aproape patru mii de opere, dublu față de anul 1774.
Picture1.png

Accesul vizitatorilor în muzeu s-a reglementat în 1805, datorită apariției noului concept de muzeu deschis publicului larg și datorită apariției altor muzee occidentale precum Luvru, Muzeul Național din Berlin sau British Museum. Chiar dacă accesul în Muzeul Ermitaj era posibil și înainte de 1805, cu precădere studenților Academiei de Artă, străinilor, demnitarilor sau chiar și pasionaților de artă, treptat, muzeul devine deschis unui număr din ce în ce mai mare de vizitatori, chiar dacă rămânea o expoziție privată, patronată de către țar.

Evenimentele istorice nu puteau trece neobservate la Ermitaj. După victoria sa împotriva lui Napoleon Bonaparte, acesta a achiziționat aproape patruzeci de opere ce decoraseră reședința Josephinei de Beauharnais, memorând acest eveniment istoric și în cadrul Muzeului Ermitaj, dar aducând totodată și un omagiu soției dușmanului învins.

După achizițiile masive din secolul al XVIII-lea, secolul XIX devine mai echilibrat, atât ca număr de achiziții, cât mai ales ca selecție a acestora. S-a dorit astfel acoperirea lacunelor și eliminarea disproporțiilor dintre colecții. Se achiziționează astfel și opere spaniole și se trece de la așezarea pur decorativă la așezarea pe colecții.  Colecția se va mări totuși semnificativ și în cursul secolului XIX, spre exemplificare se poate analiza vânzarea colecției Barbarigo la Veneția în 1850 și ajungerea în capitala rusă a câtorva opere ale lui Tiziano, Veronese, Jan Provost sau Rogier van der Weyden, ultimii doi autori olandezi neregăsindu-se anterior la Ermitaj.

Picture1.png

În 1837, Palatul de Iarnă este distrus, pânzele din Micul Ermitaj nefiind deteriorat. Palatul a fost reconstruit rapid, moment în care s-a readus în discuție construirea unei clădiri speciale pentru muzeu, țarul Nicolae I admirând personal acest nou concept în Occident, în timpul unei călătorii în Berlin și Monaco. Încep așadar, la doi ani de la incendiul de la Palatul de Iarnă, construcțiile pentru Noul Ermitaj, construcție care a durat până în 1851. Poziționat în proximitatea Palatului de Iarnă, detaliile arhitectonice ale Noului Ermitaj sunt inegalabile, beneficiind de o eleganță extraordinară prin decorarea cu fresce și sculpturi ale fațadelor exterioare, acompaniate de interioare somptuoase și pline de decorațiuni în relief. Inaugurat la un an după finalizarea construcției, noul muzeu funcționa ca o unitate autonomă organizatoric, dar și din punct de vedere al conservării și studiului, chiar dacă administrativ a rămas sub jurisdicția Curții Imperiale.

Picture1.png

Pe lângă achiziții, Muzeul Ermitaj s-a bucurat și de primirea unor donații consistente, cum a fost cea a prințului Golițîn sau cea a colecționarului Alexei Khitrovo.

Epoca sovietică își va lăsa și ea amprenta asupra Muzeului Ermitaj, mărirea patrimoniului producându-se prin naționalizarea tuturor bunurilor, printre care și operelor de artă din colecțiile particulare. Astfel, mari colecții ale burghezilor ruși, ale familiilor princiare sau opere aflate în palatele din afara spațiului urban au ajuns la Muzeul Ermitaj. După Revoluția din Octombrie, clădirile Palatului de Iarnă au devenit săli de expoziție și au fost deschise publicului.

Un alt moment important este desființarea Muzeului Național de Artă Modernă Occidentală din Moskova, fiind transferate la Ermitaj zeci de opere de artă, în special de origine franceză.

Desigur, istoria ne prezintă și perioade mai puțin faste, perioade care se vor manifesta și asupra Muzeului Ermitaj. Un moment interesant și destul de nepotrivit pentru Muzeul Ermitaj este reprezentat de Primul Război Mondial, când o parte a Palatului de Iarnă a fost transformată în spital.

Un alt moment delicat a fost reprezentat de Asediul Leningradului, Ermitajul fiind una dintre țintele Wehrmacht-ului, care primise ordine să distrugă orașul. Orașul a fost astfel victima bombardamentelor nesfârșite. Pentru a se proteja lucrările, acestea au fost ascunse în beciurile muzeului sau trimise la Ekaterinburg, departe de zonele afectate de război, în timp ce peste 12.000 de oameni trăiau în cadrul Muzeului Ermitaj pentru a diminua pe cât posibil daunele provocate de război și frig.

Picture1.png

Astăzi, metropola rusă se mândrește cu 250 de muzee, între care Ermitajul este o adevărată perlă a coroanei, cu 4 milioane de vizitatori în fiecare an. Multitudinea colecțiilor adunate de-a lungul timpului și expuse într-un spațiu atât de vast și totuși insuficient pentru amploarea lor, a dus la expunerea tablourilor deosebit de aproape unul de celălalt, apărând astfel conceptul de expunere peterburgheză.

Bibliografie:

http://www.hermitagemuseum.org/wps/portal/hermitage/

http://www.tvl.ro/sanktpetersburg/muzeul_ermitaj.html

Muzeul Ermitaj, Colecția Mari Muzee, Adevărul Holding

Surse imagini:
1. http://www.saint-petersburg.com/images/virtual-tour/hermitage3.jpg
2.http://www.russiawanderer.com/wp-content/uploads/2013/03/Statues-in-the-Hermitage-Museum-©colros.jpg
3. http://www.saint-petersburg.com/images/virtual-tour/hermitage.jpg
4.http://www.guide-saint-petersburg.com/data/imagegallery/356eb82b-8251-ea36-29de-2af162873550/cc9bc02b-5a8f-7835-7c83-5dac5dee9d02.jpg
5.http://www.bestourism.com/img/items/big/6914/The-Hermitage-Museum_The-main-entrance-_8343.jpg
6.http://media-cdn.tripadvisor.com/media/photo-s/02/b9/cd/52/state-hermitage-museum.jpg
7. http://www.worldalldetails.com/article_image/hermitage_st_petersburg_541293.jpg